tB Cititor de Proză

Între două lumi

În general, Cartierul Vechi se consideră a fi Sultanahmet. Dar mai toţi care au scris un ghid al acestei părţi a Istanbulului îl împart în mai multe părţi.

În primul rând, este platoul pe care se află Sfânta Sofia (Aya Sofya, în turceşte, Aghia Sophia în greceşte) şi Sultanahmet Cami (Moschea Albastră) şi alte câteva obiective importante. Este parte din cartierul Sultanahmet, care coboară spre sud până la mare (dar nu cred să fi fost cineva care să treacă dincolo de linia de cale ferată locală…) Apoi, este partea dinspre răsărit, cunoscut şi ca Seraglio Point (Capul Palatului). Apoi, este partea de sud-vest faţă de Sultanahmet, o zonă mai puţin vizitată. Să le luăm pe rând.

Cartierul Sultanahmet (numit aşa de la marea Moschee Albastră) este destinaţia primordială a turiştilor care vizitează Istanbulul, cu atât mai mult a rucsăcarilor. Străduţele de sub cele două impunătoare clădiri asigură cele mai multe hoteluri şi pensiuni. În timpul verii sunt ocupate toate locurile – cei ce prind un pat se pot considera norocoşi! -, dar la începutul lui iunie şi sfârşitul lui septembrie ar trebui să nu fie o problemă. Şi culmea, aceste perioade extra-sezon sunt cele mai bune. Temperatura în Istanbul pe timpul verii tinde să urce foarte mult, pe fondul umezelii venite dinspre Bosfor, Dardanele şi Corn. Multe din ele au frumoase privelişti ori spre Moschei, ori spre strâmtoare. Unele au aer condiţionat (dar nu toate), şi chiar baie privată (mai ales pesiunile şi „buticurile” (acestea din urmă mai scumpe). Apropos de buticuri. Ele sunt, în principiu, foarte asemănătoare pensiunilor, cu diferenţa majoră (alături de preţ) că sunt clădiri „heritage” re-modelate pentru a asigura luxul secolului XX, dar la care s-a păstrat caracterul de epocă (sau doar cel turcesc original). Pot fi întâlnite acolo mobilă veche, carpete şi chilimuri, vase de epocă, mozaicuri din plăci de Iznik şi Kutahya, pardoseli din marmură sau gresie… Vă puteţi aştepta să plătiţi peste 100YL pentru o cameră -  oricum măcar pe jumătate mai ieftin decât în hotelurile moderne şi fără personalitate!

Tot aici se pot găsi nenumărate restaurante cu terasă, relativ ieftine, unde seara se adună tinerii (sau cei cu spirit tânăr) la o bere, schimb de impresii, poveşti – sau doar o partidă de table sau şah… Restaurantele sunt mai ieftine decât sus în piaţă, sau pe Divan Yolu, dar cele de pe străduţele din sud-vest sunt încă mai ieftine!

Ce se poate vedea în Cartier? Desigur, în primul rând imensa moschee fostă basilică devenită muzeu, Aya Sofya. Construită pe timpul lui Justinian, a fost aproape o mie de ani cea mai mare catedrală a lumii creştine. Se zice că oamenii erau convinşi că un înger a ţinut cupola până constructorii au pus pilaştri care să o susţină. Impresia când te afli sub acea cupolă, ridicată la peste 60m şi aparent nesusţinută de nimic, e absolut impresionantă. Din păcate, sunt două elemente care deranjează. Unul este schelele care sunt folosite la refacerea mozaicurilor pe tavan şi pereţii superiori (şi care odată şi-odată vor dispărea) şi, al doilea, sunt cele patru insigne imense cu versete în scriere arabă, citate din Koran (obligatorii în moschei) şi care e greu de crezut că vor dispărea vreodată… Cupola şi micile cupole laterale sunt susţinute de patru contraforţi imenşi, cu rolul de a susţine clădirea pe timpul cutremurilor. Sunt patru minarete imense care azi fac parte din peisajul catedralei, iar în faţa ei, dincolo de „piaţa” Sf. Sofia (mai curând o stradă…) este un frumos parc cu fântâni şi bănci, loc unde mulţi băştinaşi şi turişti îşi petrec după-amiaza. Deseori în „piaţă” au loc spectacole date de fanfara militară (Mehter) – care de obicei se produc în Taksim, în faţa Muzeului Militar. Nouă, românilor, sunetele sălbatice, tuiurile, cămăşile de zale, coifurile, iataganele, tobele, fluierele… ne amintesc de vremea când oştile române se confruntau cu Orda otomană.

Cele mai frumoase mozaicuri, realizate cu plăcuţe aurite, datează de prin sec. IX-XII. Se pot vedea la intrare, desupra porţii „împărăteşti”, în galeriile de la etaj şi, câteva, pe tavan. Am avut mare noroc că turcii nu le-au distrus când au transformat catedrala în moschee, ci le-au acoperit cu tencuială. Aceasta a protejat mozaicurile, astfel că unele porţiuni nu au căzut în timpul cutremurelor. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu mozaicurile şi frescele de la Chora. În schimb, Sf. Irina nu mai are nimic din fostele splendori…

În faţa Sf. Sofia este un fel de muzeu de covoare (tip „fondul plastic”, cu vânzare), în incinta Băilor lui Roxelana. Aceasta a fost (poate) cea mai cunoscută sultană, soţia (de origine rusă, sau poate gruzină) a sultanului Soliman Magnificul. O intrigantă de renume, a reuşit să aibă capul Marelui Vizir tăiat şi să îşi pună pe tron fiul… Clădirea este interesantă prin faptul că este o baie turcească (hamam) tipică, construită de Sinan Paşa. Covoare se găsesc peste tot, dar clădirea face toţi banii…

Peste drum (spre sud-vest) de Sf Sofia şi parcul cu bazine, este imensa Moschee Albastră (numită aşa atât datorită pietrei de culoare gri-albăstrie din care a fost construită, cât şi a mozaicurilor interioare de Iznik), numită de turci Sultan Ahmet Camii. E colosală, construită (în anii 1609-14, pe timpul sultanului Ahmet I, de către arhitectul lui, Mehmet „mimbar” Aga), evident cu intenţia de a surclasa basilica creştină. Este singura moschee cu şase minarete din Turcia, considerată pe timpul acela o ofensă la adresa Meccăi. Recomand ca intrarea să nu se facă pe la poarta principală (dinspre Sf. Sofia), ci din curtea interioară (unde este ieşirea). Pe cât posibil faceţi acelaşi lucru cu fiecare moschee vizitată. Arhitectura otomană este cu atât mai intersantă cu cât puteţi admira cascada de domuri şi jumătăţi de dom ale moscheii.

În partea sudică a moscheii este Muzeul de Covoare Vaflikar, cu multe covoare de mare vechime (pot spune că cel din Biserica Neagră din Braşov nu este deloc rău!). În partea de nord este fostul Hipodrom, care era legat (pe timpul bizantinilor) de Palatul Basileului care se afla pe locul unde astăzi este Moschea. În timp, palatul s-a mutat atât spre sud, pe malul strâmtorii (Palatul Bucoleon - astăzi doar nişte ruine) cât şi spre vestul cetăţii, dincolo de Fanar (Palatul Blacherne). Din Hipodrom nu se păstrează decâtcele trei coloane, una egipteană, una din blocuri de piatră şi, la mijloc, cea zisă a „Şarpelui”. Obeliscul a fost adus de la Luxor de Constantin, coloana spiralată a Şerpilor de la Delphi, dar despre cea de piatră nu se ştie mare lucru. Se crede că a fost ridicată de Constantin Porphirogenetul – dar asta înseamnă că multe desene care prezintă toate cele trei coloane pe timpul lui Justinian sunt anacronice…

La nord de Hipodrom este Muzeul de Artă Turcesc şi, dincolo de frumosul parc, micuţa moschee Firuz Aga, chiar pe Divan Yolu. La capătul nord-estic al parcului care ocupă locul fostului Hipodrom este o frumoasă fântână gazebo (cu tavanul aurit), construită de Kaiserul Wilhelm al Germaniei în 1901. În jos pe Divan Yolu, în faţa pieţii Sf. Sofia, este Cisterna Basilică, numită de turci Yerebatan Sarai (Palatul Scufundat). Este de asemenea un obiectiv care nu trebuie omis. Imensa sală cu sute de coloane imense, iluminate de jocuri de lumină colorată, lucind misterios în apa neagră ce acoperă (nu ştiu cât de adânc) sala – circulaţia se face pe alei din lemn consturite deasupra apei -, este de neuitat. Ca şi o bere sau un ceai băut pe micuţa terasă de la ieşirea din Cisternă, în răcoarea şi clipocitul apei şi ecoul îndepărtat al vocilor…

În sfârşit, termin descrierea zonei cu două obiective mai puţin vizitate, dar pe care eu le întâlneam zilnic în drum spre sau dinspre pensiune: micuţul Bazar al Cavaleriei – de fapt, o alee mărginită pe ambele părţi cu magazine de covoare, faianţă, suveniruri… -, şi, pornind din alee (şi sfârşind tot în ea), Muzeul Mozaicurilor. Recomand să îl vizitaţi, deşi nici pe departe nu se compară cu cel din Antakya. Dar Antakya e departe… şi mozaicul din Câţa nu suferă comparaţie cu cele de la Istanbul.

Dacă e să coborâţi străduţele spre sud-vest de la Moschea Albastră, ajungeţi la două foarte importante monumente. Primul este Sokolu Mehmet Paşa Camii, la care ajungeţi mergând în continuarea Hipodromului şi apoi cotind-o la dreapta. Este una din cele mai frumoase moschei construite de Sinan Paşa. Exteriorul poate să înşele, interiorul este o adevărată bijuterie, iar soluţia arhitectonică de a construi o moschee pe un teren în pantă este de referinţă. Mai jos de ea, spre sud, este fosta basilică Sfinţii Sergius şi Bachus, numită acum „Mica Sfânta Sofia” (Kucuk AyaSofya). A fost construită sub Justinian, la începutul domniei lui, câţiva ani înainte de „Marea” Sfânta Sofia. Decoraţiile de mozaic sau frescă au dispărut de mult, dar planul simplu (octogonal) al bisericii, ca şi coloanele colorate de marmură grecească merită văzute.

Spre Răsărit de Sfânta Sofia, în aşa-numitul Cap al Seraiului, sunt câteva obiective care trebuie neaparat incluse într-o vizită la Istanbul. Primul este Topkapi, Saraiul sultanilor (până în sec XIX, când aceştia au început să îşi contruiască reşedinţe pe malul Bosforului). Este un complex de mai multe clădiri în trei curţi despărţite cu ziduri şi porţi, în care fiecare categorie socială avea dreptul să intre limitat. Aici mulţi duşmani ai sultanilor (inclusiv domni români) şi-au pierdut capul şi, se zice, multe femei din harem au fost aruncate în saci hrană la peşti… Printre clădirile care trebuie să fie văzute sunt: biserica Sfinta Irina, în prima curte, acum sală de spectacole şi muzeu, Divanul, Sala de arme, Bucătăria şi intrarea în Harem (curtea a doua) şi Tezaurul, Biblioteca lui Ahmet III, Sala Tronului, Muzeul Sfintei Mantii şi Muzeul de miniaturi (curtea a treia). De asemena cele trei porţi dintre curţi: Imperială (la intrare), a Salutului şi a Fericirii. Curtea a patra conţine grădini şi pavilioane vizitate, în general, doar de cei ce au timp de pierdut… Ca şi Haremul, de altfel. În schimb, Tezaurul, Biblioteca, Miniaturile merită ceva timp. Muzeul Sfintei Mantii are mantia lui Mahomed, Steagul Verde al Profetului şi sabia acestuia, precum şi câteva documente scrise de mâna lui, zice-se…

Din Prima Curte, spre nord-est, pe lângă Grajdurile Imperiale, se iese la Muzeul de Arheologie. Acesta este într-o curte închisă spre vest de o clădire masivă cu coloane, pe trei niveluri, unde sunt expuse obiectele din Preistorie, perioada Greacă-Romană Classică, Bizantină până la Otomani. Printe ele, sarcofage, statui, monede, vase… La etajul III, o sală înreagă dedicată săpăturilor de la Troia. Spre est, curtea este închisă de Pavilionul Albastru, numit aşa datorită bogatei ornamentaţii cu faianţă (unde sunt expuse şi numeroase obiecte de ceramică), un cimitir cu interesante capete de mormânt şi clădirea Muzeului Orientului Antic, cu exponate din Anatolia (Hati, Hitiţi, alte culturi – inclusiv cele descoperite la cea mai veche „cetate” din lume, Chatal Hoyuk. În faţa ei sunt doi lei hitiţi din piatră.

Lângă Poarta Imperială este o foarte frumoasă clădire bogat ornamentată, Fântâna lui Ahmet III (între zidul in spate al Sfintei Sofia şi zidul palatului Topkapi). Mergând în jos pe străduţa dintre acestea, se pot vedea poate cele mai tipice case în stil otoman din Istanbul, renovate (şi locuite). La capătul ei e o mică grădină de vară (Colţul Verde) unde se serveşte lachmacun făcut în faţa voastră de o bătrână pe o plită de fier încins. Interesant este că clienţii stau pe divane (desculţi şi destul de incomod…). Chiar spre nord-vest este imensa Sf. Sofia. Alături de grădină este un magazin de muzică şi intarea în curtea Cafenelei Cafer Aga (se citeşte Giafer Aa). Este o fostă şcoală (medrese) construită de Sinan la începutul carierei lui. Tot acolo este acum şcoala de meserii, unde sunt expuse caligrafii şi obiecte executate de elevi. Dacă se coboară în continuare, se iese la poarta spreParcul Gulhane. Peste drum de Alemdar Ca. (care este de fapt o continuare a lui Divan Yolu) este o mică moschee şi un kioşk bogat ornamentat (Fatih Bufe). Mai jos de poartă este Alay Pavilion şi exact peste drum de el, Sublima Poartă. Românii cred îndeobşte că Poarta reprezintă pe sultan, eventual Poarta palatului (Topkapi). În realitate, era poarta care ducea la palatul Marelui Vizir, şeful diplomaţiei otomane, locul unde se prezentau ambasadorii străini, dar şi regii supuşi (inclusiv domnii români) pentru a primi firman.

Cu asta am încheiat plimbarea prin Oraşul Vechi. Nu am dat multe detalii (cine e curios le poate afla din ghiduri), dar am acoperit mai tot ce trebuie văzut. Am lăsat în afară, desigur, aleile cu restaurante, cu magazine de tot felul (mai ales de covoare)… Nu am amintit nici de trepăduşii acestor magazine, care te iau de pe stradă (dar care dau cu multă bunăvoinţă informaţii), nici de plăcuta plimbare prin răcorosul Parc Gulhane (al Trandafirilor)… Aici, ca şi în alte parcuri din Turcia, localnicii petrec timp cu familiile lor, deseori stând direct jos pe iarbă. Nu am văzut niciunde interdicţia „Nu călcaţi pe iarbă” – aici e voie! (ca şi în Canada, de altfel…) Nici „Nu rupeţi florile” – se pare că nu e nevoie, nimeni nu rupe flori.

Zona Îndepărtată

Prin asta se înţelege de obicei partea dintre Oraşul Vechi şi ruinele fostelor ziduri ale cetăţii, construite de Teodosie al II-lea. Zidurile lui Teodosie se păstrează doar pe alocuri, mai ales în zona sudică, la Yedikule (Şapte Turnuri), dar ce se păstrează e impresionant. Nu e de mirare că ele au rămas necucerite până la sosirea lui Mehmet, a tunurilor lui (şi a neglijenţei unor călugări, care au lăsat o poartă neîncuiată…). Aceste obiective sunt mai greu de vizitat, mai ales cu piciorul, fiind la mari distanţe unele de altele. Totuşi, sunt câteva care merită a fi văzute.

Chiar la marginea Cornului de Aur este Fenerul (Fanarul). Nu este numai locul de unde ne-au venit domnitorii sec. XVIII-XIX (nu toţi au fost răi!), dar e locul unde a trăit populaţia greacă. Aşa că aici se pot întâlni biserici ortodoxe (cele din Galata sunt mai ales catolice): Pamakaristos şi Pantocrator şi, în primul rând, sediul Patriarhiei (cu Bis. Sf. George). Interesantă este şi biserica Sf. Ştefan al Bulgarilor, turnată din fier… Tot aici este principala sinagogă, Ahrida. Printre moschei, interesante de văzut sunt cele ale luiMehmet Fatih (prima geamie construită de Cuceritor) şi cea a lui Selim I. Sunt şi câteva ruine: apeductul lui Valens, palatul Blacherne (sau al Porfirogeneţilor).

Dar cea mai interesantă este Biserica Sfântului Salvator din Chora, sau Kariye Cami, cum o numesc turcii. Chora înseamnă „în afară” şi e de presupus că pe atunci, deşi chiar la poalele zidului lui Teodosie, era în afara zonelor locuite – „pe câmp”. Cetatea Cosnstantinopol era în aşa fel construită încât îşi asigura tot ce îi trebuia pe timpul unui asediu. Era un rând de ziduri interioare, construite de Constantin, în jurul zonei locuite, şi zidurile exterioare, ale lui Teodosie. Între ele erau „câmpurile”, livezile, podgoriile, păşunile, izvoarele… De aceea o biserică s-a putut numi „în afară”, deşi era în interiorul oraşului…

Chora este o biserică tipic bizantină, reconstruită în sec XI pe locul uneia mai vechi. Este vestită mai ales datorită mozaicurilor şi frescelor din sec XIII-XIV, executate în mare parte de artistul iconar, „zograful” Teodor Metokitul. Sunt excelent păstrate şi au ca teme Genealogia lui Iisus, Genealogia Mariei, Viaţa Fecioarei, Copilăria lui Iisus şi Misiunea lui Iisus. E departe de Centru şi e dificil de ajuns acolo, schimbând autobuze (mai ales dacă nu ştii încotro te duce vreunul…), dar tot efortul merită cu prisosinţă! Apropos, tot acolo am avut cel mai ieftin lunch în Istanbul: tocană de fasole cu mult sos (iahnie) şi felii de franzelă la discreţie, gratis: numai 2YL!

Din vol. Jurnal de călătorie în Turcia, 2007

Victor a renunțat definit la studenție deși mai avea de parcurs doar anul terminal; a optat pentru o școală de maiștri care îi dădeau un statut mai călduț la intreprindere și o remunerație îmbunătățită vieții de zi cu zi.
Trei ani petrecuți la București i-au adus cunoașterea unor noi tipologii de indivizi: pe cel iute, cu vorba fără conținut, care miza pe nebăgarea de seamă a interlocutorului, un fel de îmbrobodire cu vânt și pe cel care poza în atoateștiutor, folosind cuvinte abia intrate în uz pentru a intimida prin elocință, un fel de pom roditor din care, dacă îl scuturai mai cu băgare de seamă, nu cădeau nici frunze prea multe.
Gazdă a avut la început, împreună cu un coleg din Iași, o cameră al unui bloc de garsoniere, după care,
s-a mutat pe bază de invitație în apartamentul profesoarei de mecanică, o brunetă focoasă care trăia o frică teribilă de viață în urma divorțului, dar care purta platoșa siguranței de sine; erau unul pentru altul un fel de balsam contra frigului aplicat sub cerul geros al realității.
Cu Alexandra a descoperit dragostea pentru copii; fiica acesteia de trei ani, avea părul negru și cârlionțat, era deșteaptă foc, scormonitoare dar ascultătoare… i-a adus aminte lui Victor de copilul care ar fi trebuit să i nască și de dorința încolțită alături de Viorica, de a trăi într-o familie întreagă.
Întoarcerea în orașul de reședință s-a întâmplat simplu, cu Victor nepromițând nimic și cu Alexandra așteptând să se întâmple o minune chiar în ultima clipă. Alexandra ar fi acceptat chiar să-l urmeze, intreprinderea la care lucra Victor avea mare nevoie de ingineri mecanici cu experiență în domeniul locomotivelor.
Lucrurile au intrat pentru Victor într-un normal mult mai confortabil; ușurința de a învăța, studiile, chiar neterminate de economie, specializarea și cei aproape doisprezece ani de practicare a meseriei, au făcut din Victor unul dintre cele mai importante cadre din atelierul electric. Este și vârsta la care, chemat de către un stagiar la un renumit cenaclu literar local, a intrat în contact cu redactori de la revistele literare zonale și nu numai.
Făcându-se o ofertă pentru scrierea unei tablete săptămânale în ziarul de informații al județului, lui Victor i s-a făcut de încercare și peste numai trei săptămâni a fost căutat la intreprindere de către redactorul șef care i-a pus la dispoziție un spațiu, condiționând apariția tabletelor de lipsa remunerației…timpul, i se spunea, era sub vremuri.
Tabletele lui Victor au devenit picătura de esență pentru care, în fiecare sâmbătă, mulți cititori doar ocaziționali ai gazetei, o cumpărau întodeauna. Scrierile lui Victor spuneau pe nume faptelor, nu persoanelor, demasca gânduri pline de discreție, te ajutau să te recunoști dincolo de obișnuințe, limpezea apele prin sedimentare, făcea punți peste răscruci inutile; erau viață condensată în atutudini, tăceri și treceri.
Pentru că semna doar cu VM în loc de Victor Mărcuș, nici colegii apropiați nu bănuiau cine este autorul acelor scrieri care erau citite deseori și în prezența lui incercând să se lumineze la cine fac trimitere.
La umbra acelor inițiale, au început să se strecoare în numărul de sâmbăta, cu tentă culturală și poezii, uneori cu rimă, alteori cu vers alb, poezii deseori de dragoste, mai rar de atitudine și obișnuit, de necuprindere.
Într-o excursie făcută la Sarmizegetusa, Victor a cunoscut-o pe Anca, o tânără asistentă medicală din oraș aflată și ea prin acea zonă, însă cu un alt grup.
Idila a început instantaneu iar la întoarcere, vestea că a fost căutat la intreprindere de Alexandra, a trecut destul de nebăgată în seamă.
Anca era tipul femeii gospodine, făcea curat, gătea și mai ales nu punea întrebări, era mulțumită cu ceea ce știa iar cărțile și hârtiile scrise sau nu de pe biroul lui Victor, rămâneau neatinse în dezordinea lor, orică ordine făcea să existe în jur.
Vestea că Anca nu putea să aibă copii din cauza unei întreruperi de sarcini anterioare făcute grosolan, l-a mâhnit foarte tare pe Victor însă, în mod aproape ciudat l-a apropiat de ea; nu este drept să porți o viață întreagă o vină pe care ți-ai asumat-o, poate de aceea, sau din comoditate au rămas împreună fără să se gândească să-și oficializeze relația.
Pentru că Anca nu-i citea niciodată textele din ziar, nici nu era sigur că ea știa despre acestea, printre cuvintele tipărite se insinuau tăceri din ecoul neîmplinirilor lui existențiale. Cu toate acestea, Victor nu se considera un năpăstuit, „viața îți dă întodeauna nu ceea ce meriți, ci ceea ce ți-e sortit, își spunea Victor deseori, poate că dacă ai primi doar ceea ce meriți, de multe ori ar fi și mai rău”

Camarazii mei. . . singurii trandafiri care înfloresc în zăpada lui februarie.Numele lor se va pierde, tinereţea lor va aprinde soarele altei lumi.

Stăm pe burtă în zăpadă, gloanţele ne caută rascolind troienile unei ierni blestemate. Sam Farker cade peste mine. Sângele lui are gust de bere irlandeză. Nu ştiu de ce cred aşa ceva, dar asta am simţit când Sam a căzut fulgerat peste mine.Nu poate mişca mainile şi picioarele.Ăsta e semn ca glonţul i-a atins un nerv important si pe moment e paralizat. Am vazut aceste semne adeseori la răniţi:urmează o agonie şi o moarte în dureri.

-Ce bine Eduard,ce bine !Am scăpat cu viaţă,putea fi mai rău.Mult mai rău.

-Sângele tău are gust de bere irlandeză,Sam. O să mori curând, camarade.

-Ba nu, nu o să mor.Nu o să mor.Aud cum vin  strămoşii să imi lege rana cu dragostea lor.

-Stai liniştit,Sam.Moartea e doar o amânare a viitoarelor dureri.

Au sosit întăriri.Leandro Prasilla cade şi el împuşcat în gât. Apuc să îi inchid ochii, nu vreau ca Dumnezeu să îi vada tristeţea privirii. Patru tancuri atacă simultan poziţiile duşmanilor. Cadavrele si trupurile răniţilor trosnesc sub şenilele de metal.. .

-Eduard împuşcă-l pe Sam, urla Patterson . Împuşca-l ,nu îl lăsa să se chinuie.

-Împuşcă-l tu dacă vrei, e încă viaţă în el.

Cade şi uriaşul Gonzo Philadelphia. O grenadă îl despică în sute de bucăţi. Primesc un pat de armă în cap şi alunec încet in antecamera morţii. Visez ca beau halbe uriaşe de sânge la masă cu toţi camaraziii morţi în ultimii ani.Sunt desculţ iar in dreapta mea primavara tunsă chilug recită poezii gothice.

Mă trezesc infrigurat. Camarazii m-au întins lângă Sam Farker pe o foaie de cort kaki.

-Ai capul tare Eduard, râde preotul nebun. Mă gandeam să îti aprind o lumănare dar văd că voi poeţii aveţi capul tare.

-Şi eu o să scap,Eduard, ţipă cu ultimele puteri Sam. Şi eu.

-Sângele tău are gust de bere irlandeză camarade. Eşti deja mort sau poate nici noi nu mai suntem cu adevărat vii.

Preotul nebun îl scuteşte de chin şi îi taie gâtul cu baioneta. Camarazii mai tineri se intorc cu spatele. Viaţa poate fi uneori scena celor mai teribile atrocităţi.

Mă ridic cu greu. Zeci de camarazi au înflorit în zapada lui februarie. Trandafirul Sam,trandafirul Leandro, trandafirul Gonzo, trandafirul Giordano, trandafirul Alain. . . mulţi, foarte mulţi trandafiri.

Dumnezeu mă mângâie pe obraji cu încă o ninsoare. Troia e departe. Departe. .

Alte amintiri personalizate :  ALECU ANGELA

Îmi pare bine că mi-ai încredinţat şi mie acest mic caiet pentru a-ţi dărui câteva din gândurile mele. Te cunosc de puţin timp, dar mi-am dat seama că eşti un om care a păşit spre viaţa matură şi vede lucrurile cu maturitatea pe care o dă lumea înconjurătoare.

Eşti mulţumită când poţi să întâlneşti un asemenea om în lumea asta meschină şi plină de oameni falşi.

Pe viitor, aş vrea să rămâi tot aşa cum te-am cunoscut eu şi colegii noştri de tabără, iar viaţa ta să fie o continuă afirmare a încrederii în om!

Alecu Angela

Lic.ind. forestier

Str. Andy-Endre

Loc. Tg. Secuiesc

Jud. Covasna

Costel Zăgan

Draga Ionele,

Pe aici prin sat, amu’ după ce răsunetul războiului trecu’, lucrurile s’o mai aşeza. Soarele a ars tot în calea sa şi toamna n-o fi de unde să luăm porumb, da’ trecem noi şi peste asta. Să ştii băiatul tatii ca visul tău s’o făcu’ real, însă tu lipseşti ca să mai vezi cum ruşii au plecat. Prin sat e bine. Oamenii te vorbesc de bine amu’, dar am aflat de la un om din regat ca mulţi tineri ca tine o fost duşi la muncă silnică. Poate d’o fi mai trăit mumă’ta ea ar fi ştiut să te îndrume ca să nu cazi în ghearele călăului. Apoi, când o fost la procesul tău, să ştii, taică, că am fost la comandatul Teleagă şi m’am rugat la el să te lase să’ţi mai treacă anii prin viaţă, măcar la muncă silnică, la fel ca Doru lu’ Popa. Însă, nu s’o îndurat de tine şi nici măcar nu a voit să mă asculte, măi Ionele. Am stat, Ionele-tată, la poartă la închisoare să te mai văd şi eu în viaţă, dar gardianul n’o vrut să mă lase. Or n’o putu. No’, eu nu văd cum o putut să te bată soarta aşe, că doară n’ai luat viaţă de om şi nici nu ai furat.

Ionel-tată, eu amu’ sunt bine, cu toate că prin gospodărie nu mai am nici cal măcar. Dar mă descurc, taică, mă descurc … mai greu fără tine. Am vrut să viu la judecată, nici să mă apropii nu m’o lăsat.

Cu dorul nefrânt, al tău tată.

16 martie 1948.

Nota Autorului: aceasta este o scrisoare imaginara inspirata din povestea unui tanar ucis de comunisti, la inceputul erei comuniste in romania

MEDUZA
roman de Ovidiu Bufnila

Marea balenă albastră din inima sudicelor l-a aruncat într-o bună zi pe nebunul de Pitoşkin pe ţărmul oceanului în apropiere de mândrul Beauburg. Pe vremea aceea toată lumea vorbea despre ploaia informaţionala adusă de norii trandafirii şi despre submarinul galben cu care o mulţime dintre prietenii mei voiau să pornească într-o nemaipomenită călătorie dincolo de orizontul nostru vizibil.
Multă vreme am crezut că universul acvatic l-a creat pe Pitoşkin după chipul meu valuritor şi după asemănarea mea. Am bănuit că voia să stârnească îndoiala asupra descoperirilor mele despre arta navigaţiei către ultimul sens.
Pitoşkin a folosit poveştile science fiction scornite de mine pentru a construi o realitate paralelă. A jucat o mulţime de roluri. A luat chipul arhivarilor din Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao şi dezmăţata Kumbali. S-a substituit împăratului Owagama şi l-a interpretat magistral pe Gingullo Baloas, un personaj fabulos descris de arhivarii din Guadebo în scrierile lor de taină.
Eu am intrat în jocul lui Pitoşkin pentru ca, fără să ştie, m-a ajutat să înţeleg strategicile acvatice ale furtunilor oceanice.
Să răspunzi însă unei invitaţii făcute de el era ca şi cum te-ai fi dus la război gol-puşcă. M-am îndreptat totuşi către acel internet-café din Batoa Butuba, fabulosul port despre care îmi vorbise în numeroase rânduri perversul de Pitoşkin!
O mâna sigură decupase o fereastră digitală într-un perete cândva cărămiziu, acum aburit şi plin de pânze de păianjen. Se zărea foarte bine vestitul wormhole Bagadorobarsk care înfuleca planete, fiinţe fabuloase şi o mulţime de inele magice căzute din vârtejurile virtuale ale furtunilor oceanice.
Decupajul îmi amintea de cuvintele lui Gastrobados din Kalorna care, înainte de a fi decapitat la sfârşitul marilor războaie semantice, le-a spus călăilor sai să-şi facă datoria cu demnitate, cu evlavie şi cu dragoste pentru frumos.
Aşa s-a şi întâmplat.
Nu a curs o picătură de sânge, afirmă Postatores în întemeierea sa ultima purtând numele de Canonul de la Matapahapamar, scriere pentru care pictorii inspiraţi din Maladro Mora şi-au dat viaţa sau şi-au vândut modelele unor neguţători de sclavi din Kontarao.
O lumină sângerie se filtra prin fereastră, cădea în neorânduială pe podeaua straşnic lustruită de o femeie corpolentă care trăgea dintr-un chiştoc de ţigară şi mă privea cu un soi de dispreţ. Era una din acele femei Rubonssiene a cărei îmbrăţişare la miez de noapte te-ar fi lăsat fără suflare.
Rubons din Taleeamaro ar fi fost incitat de formele ei, de culoarea pielii ei care te pândea ca o fiinţă vie. Coloritul, spunea Rubons, e înţelegerea culorilor, parada nebuna pentru ochiul hulpav.
Dar femeia aceea masivă, atotcuprinzătoare, ficţională şi superbă, făcând întreg şuvoiul temporalităţii acvatici să se prăvălească în despicătura sânilor ei ca două pâini scoase din cuptorul călugărilor din Gomanao, era chiar culoarea.
Era întreagă culoare a lumii acvatice pornite să cucerească bietele forme asemenea mie, cel care încă mai aspiram la o interpretare culturală a lumii, la un discurs interior susţinut de lecturi amestecate, împănat de idei fugare, pervertit de o falsă privire asupra universului acvatic.
- Modernitatea trage să moară, zicea uneori Pitoşkin şoptindu-mi că din întâmplare ca dibuise secretul nemuririi urmărindu-l pe Gingullo Baloas, personaj fabulos descris de arhivarii din Guadebo în scrierile lor de taină.
Postmodernismul sucombase într-un hamburger. Îşi dăduse duhul în Kaatosaonai în ritm de house. Iar modernismul era îngropat în burta Eutopolisului, arhipelagul preafericiţilor scriitori de science fiction care se căutau pe sine tocmai acolo unde nu aveau să se găsească vreodată. În bula fantasmagorica asupra literaturii science fiction emisă în urmă cu o mie de ani de imperialele orientalelor.
Asta e, parada marilor filozofi se sfârşise.

…………………………………………………………………..

………………………………………………………………………………………..
Ovidiu Bufnila:
Awarded for the philosophy of the modern war, USA
Awarded for the decoding images, United Kingdom
Awarded for the scenario and concept, USA
………………………………………………………………

FÂNTÂNA HOȚILOR

Loc blestemat, la marginea unei păduri seculare și sub o veche cetate dacică, acum rămasă numai cărămizi, Fântâna Hoților stă mărturie peste secole că pe aici au fost cândva oameni. Cine a săpat-o, nu știe nimeni! Curge din ea o apă rece ,care dacă o bei, te scoală după boală. Numai Radu Schiopu îi știe tainele, dar greu i se deschid zăbrelele gurii. Căci a fost și el printre ei, domniile lor, printre hoții sau haiducii care au fost prinși de poteră în satul Găujani și, legat de căpestrele cailor, a fost târât și batjocorât de săteni, până a ajuns cu ei la stăpânire.

Acum, bătrân și bolnav, stă pe prispă și fumează.

Privește soarele cum răsare și cum apune și oftează:

-Offf, Doamne, zice încet, trăgându-și piciorul ăla bontu lângă el, așa e omu: răsare, se vitejește și apune ca și soarele pe cer…

A rămas singur, nevastă-sa, Anica, a murit demult, un băiat, pe nume, Vergică, a venit mort în tron din armată și l-au îngropat în deal la cimitir, o fată i-a murit de oftică la sanatoriu și alta, curvă de București, s-a-ncadrat la Crucea de Piatră cu normă întreagă…

Hoții erau șase inși din șase părți; el, șeful, îi organiza în ascunzătoarea lor în Valea Bucovului, la Fântâna Hoților.  Unul, Tatace, era din Tătărăști de lângă Cetate, se calicise de mic și avea pică pe boierul Bellu care-i luase răposatului de taică-său pe te- miri-ce, două petice de pământ, singurele pe care le moștenise din vechime. Într-o zi o întâlnește pe Anica lui Radu Banii care era din același sat cu el, și-i zise:

-Lele Anico, spune-i lui nea Radu că am o vorbă cu el!

-Ce vorbă ai, maică?

-Vreau să intru și eu cu ei în cârd…

-Și ce să-i spun?

-Știu o ascunzătoare din Cetate pe sub pământ, făcută de Constantin Aga Bălăceanu, care dă în drumul Bucureștilor…E după timpul turcilor ca să poată fugi mai repede în caz că năvălesc peste el. E bună pentru ascunzătoare, să nu-i mai găsească poterașii…Să vină pe la mine să le-o arăt eu… C-am auzit că sunt pe urmele lor…

-Bine, maică, hai că-i spun!

<Tu, Tatace, urmărești zona Teleormanului de Mijloc, de la Izvoare până peste Udupu!>, îi spusese Radu Banii, de fapt îi dăduse ordin căci juraseră să fie frați de cruce și să asculte toți de el. Și într-o noapte la lumina felinarelor colindaseră grota care pleca din altarul bisericii din cetate, acum părăsită, până hăt, peste sat și-apoi peste câmpul Slobozenilor, cam vreo două zeci de chilometri. Grota fusese făcută de tatăl lui Canstantin Aga cu sclavi tătari ca ascunzătoare pentru incursiunile turcilor. Aici, la vreme de necaz, boierul își căra tot avutul și pe el îl aștepta trăsura la capul celălalt s-o ia spre București, la părinții și bunicii lui.

Tatace ăsta era neam de tătar, de fapt tot satul Tătărăști, se trăgea din seva tătarilor sclavi, puși la treburi grele, și doar el mai ținea minte din povestea bunicilor despre această ascunzătoare.

Alt hoț, pe nume Sandu Silișteanu, era din Siliștea-Gumești, din satul Cățelești, ăsta avea sector pe Drumul ăl Mare, adică pe șoseaua Pitești-Roșiori, neam de curvă, făcut cu un argat de pe moșia Gumeștilor, ăsta era dat dracului, fura de mic de stingea și când au jurat ei, i-a pus gând rău boierului Guma, un grecotei venit pe proaspăta lui moșioară, primită în dar de la domnul fanariot din acele timpuri, ca răsplată pentru slugărnicia lui prin lupanarele Fanarului…<Până nu voi face dragoste cu nevastă-sa, nu-l las, dumnezeii lui de om spurcat!…A tras cu flinta după mine prin porumburi…>, îi povestea el lui Radu Banii adesea la pala focului, seara  în lungile lor popasuri, când puneau țara la cale.

Al treilea pe nume, Gogică, era din Pistolești, sat dispărut după ciuma lui Caragea. Când devenise holtei, îi veniseră dracii și într-o dimineață se scolă din bordei și le spune lui taică-său și maică-sii:

-Tată și mamă, mi-a venit dor de ducă…

-Ce-ai, mă, ai înnebiunit?

-N-am înnebunit, dar m-am înhăitat cu Popa Pistol și cu Radu Banii să le venim de hac grecilor împuțiți care-au pus mâna pe pământurile noastre!

-Tu vreai să te mănânce ocna, mă, neterminatule!- îl certa taică-său.

A plecat și dus a fost…

A trecut Dunărea de trei ori și s-a întors c-o bulgăroaică după el, a ținut-o ce-a ținut-o și apoi a părăsit-o pe capul maică-sii și-al lui taică-său și dus a fost, i s-a pierdut urma!.

Al patrulea era de la Doage din câmpie, neam de cioban ungurean, pripășit prin acele locuri cu un cârd de oi. După un timp s-a lăsat de oierit și-a luat durda la spinare și s-a prezentat la Radu și-a jurat și el, făcându-se frate de cruce cu ei.

Al cincelea era de la deal dinspre Costești, avea nume de conțopist, îl chema Firea Scribălău, știa și ceva carte, trecuse un an pe la Sfântu Sava, se certase cu stăpânirea și dăduse buzna în codrii Teleormanului.

Al șaselea era deci Radu Bani, zis șiRadu Șchiopul…

Să-i recapitulăm: Tatace, Sandu Silișteanu, Gogică din Pistolești, Pârvu Ungureanu, cel de la Doage, și Firea Scribălău…

Seară neagră, de păcură, fără lună, fără stele, doar câte un licurici sclipea în băteia vântului. Toți șase stăteau pe lângă foc, la poale de pădure și trăgeau la măsea dintr-o ploscă cu vin proaspăt din butoaiele Bălăcenilor. Îl adusese Sandu Silișteanu care sosise cu vești proaspete de la conac. Că Guma vrea să cumpere pământul de pe moșia mânăstirească Râca-Pasărea, că a venit cu bănet și-a trimis-o pe nevastă-sa la Stambul s-o împopoțoneze…

-Punel pe listă!- le striga Radu Banii- îl călcăm mâine noapte la primul cântat al cocoșului…

-Are poterași mulți, nea Radule, nu le putem face față…-îi explică Sandu Silișteanu printre înghițiturile de vin.

-Ai cal bun?- puse Radu ochii pe el și-l înțepă cu privirile.

-Am!

-Tu o iei înainte și vii dinspre Balaci, noi o luăm pe câmp pe la Porumburi și-i luăm din două părți! Tu intri în conac, te lași cu funia din salcâmul morii, sari pe fereastra din spate în camera boierului-zice el, scărpinându-se în cap, zici că doarme singur?

-Da!

-Dacă-i așa, îi pui pistolul în față șI strigi: <Banii sau viața?> El o să tacă, mi-l legi frumușel de mâini și de picioare, îi îndeși o cârpă-n gură și ne dai nouă un semnal cu lumina pe fereastră după ce-ți termini treaba… Ai înțeles?

<Al dracului e nea Radu-ăsta, are sânge spurcat în el!…Hoț din tată-n fiu, furtul de cai era o găinărie pentru el! El a dat marile lovituri…Banii boierilor de pe grâul dus la Giurgiu sau aurul Mavrodinilor…>

-Tu cu ce vești vii Tatace?- îl întrebă Radu, cam supărat de tăcerea lui, trăgând dintr-o pipă luată din târg de la Silistra.

-Cu vești bune, haiducule Radu! Dar trebuie să ne întocmim bine la faptă să nu dăm greș că boierul Câmpineanu are dregătoria de partea lui și ne găsește și-n gaură de șarpe!

-Bă, neam de curvă, fricos, îl luă Radu Banii la rost,crezi că dacă mori tu, se face gaură-n cer? Um prost lipsă în grădina lui Dumnezeu!

Și se făcu liniște.

Se-auzea izvorul șipotind, trecând pe la picioarele lor, sclipea în pala focului și câteva gâze însetate încă-i mai dădeau dârcoale. Satul, hăt-departe, dormea culcat pe câmpia Teleormanului. Vântul, călător veșnic, se juca precum un spiriduș prin frunzele copacilor.

-Zi-i, bă, Tatace, veștile!- căzu glasul lui Radu Banii ca un satâr pe  ceafa lui Tatace. De ce taci ca prostul?

-Nu tac, șefu, mă gândeam și eu așa…Nu vezi ce liniște?

-La ce te gândeai?

-Mă gândeam că dacă ne iese chestia asta, ne îmbogățim, ne lăsăm de haiducie că e viață de câine și punem provălii la Ruși sau la Lixăndrie…

-Ha, ha, ha…- izbicni Radu în râs, auzi la el la ce se gândește, să pună prăvălii…Bă, nenorocitule, haiducul ia de la bogat și dă la sărac, nu-și umple burta lui, ai auzit?

-Am auzit, dar…

-Niciun dar! Eu puteam să am o sută de prăvălii pân-acu, dar am rămas tot sărac…Și zi-i odată veștile alea, că mă bagi în spital! Apoi către Firea Scribălău: unde dracu ați pus, bă, budelcuța aia? Dă-mi-o s-o mai pup și eu o dată!

-Nea Radule și fraților, eu am o mândră la curtea Câmpinenului și știi ce mi-a spus?

-Ce ți-a spus, mă?- se dădu mai aproape de ei și Pârvu Ungureanu, care era cam fudul de urechi.

-Astăzi e miercuri. Vineri pleacă boierul la București cu aurul strâns să-l prefacă-n piștari, vrea să refacă biserica din cetate și să cumpere pădurea soru-sii, Eliza, că vrea să plece în Grecia la ai ei…

-Asta e treabă bună!-zise Radu pe gânduri și tăcu. Rumega gândurile printre fumul pipei care se urca încet pe deasupra capului. Dar trebuie să chibzuim bine… Tu Tatace, tu, Sandule și tu, Pârvule, îi așteptați de-asupra pădurii Țandăra…Când pleacă?- îl mai întrebă încă odată Radu pe Tatace.

-Când cade soarele-n asfințit ca să fie mâine la oraș! Așa mi-a spus Ileana…

-Până acolo face trei ceasuri, vorbi Radu așa ca pentru el. La al doilea cântat al cocoșilor să fiți acolo! Legați caii la Tufanul cu Icoana  și ieșiți în drum, faceți și voi pe cerșetorii sau pe călătorii nemâncați, dacă nu scoateți nimic de pe el, îl aduceți legat aici că am o trebă cu jupânul…Vedeți voi izvorul ăsta cum se chinuie să iasă din pământ? Îl pun pe el să sape alt izvor aici până și-o da sufletul! Eu cu Fierăscu stăm aici și v-așteptăm! Tu Gogică, treci podul și faci legătura între ei și noi; ai cal bun, dă-i bice…

Toți trecură la posturi. Veni joia cea însemnată și vremea se posomorî. Noapte urâtă cu furtună și ploi. Radu tăcea și fuma pipă și din când în când își mușca mustățile. Fierăscu făcuse un adăpost în mal și se băgase într-o gaură ca un viezure. La început se scuturară câțiva nori, veni apoi grosul furtunii cu fulgere și cu trăznete și cu o ploaie ruptă din rai. După care stătu și cerul și se însenină. Ieșise pe boltă o lună cât roata căruței și niște stele care sclipeau ca  mărgele împrăștiate pe o pânză albastră de catifea.

-Dormi, scribălăule?- îl întrebă Radu pe Fierăscu cu mâna pe pistolul de la brâu. Îl mângâia cu podul palmei ca pe o ființă dragă. Își aduse aminte cum i-l dăduse Popa Pistol, după zavera lui Tudor, când se împrăștiaseră toți pandurii prin sate și prin păduri să nu-i căsăpească turcii.

-Nu dorm, nea Radule!…

-Parcă se-aude ceva!- zise Radu, ascuțindu-și urechile.

-O fi Gogică…

-Calul lui Gogică nu calcă așa!

Prin  noapte umbra unui cal și a unui călăreț se apropie repede de poala pădurii. Cei doi se sculară și intrară în alertă. Priviră pe cer, ieșise luceafărul de ziuă și dinspre Siliștea-Gumești se-auzea cântat de cocoș. Pe iarbă căzuse răcoarea și oamenii se înfiorară, ieșiți proaspăt din culcușurile lor. Radu se scutură alungând toate gândurile și-și pregăti pistolul. Poate au fost turnați stăpânirii și-i caută …Calul se apropie și pe el zăriră un om întins și legat cu o funie. <ăsta e Tatace!>- gândi Radu! Fierăscu se apropie de cal și-i luă seama.

-Ăsta e calul lui Tatace!- îi șopti el lui Radu.

Calul era încins, ieșeau spume din el, dar cel legat nu era Tatace. Tatace, nicăieri!

Un om necunoscut, legat măr și bătut până la sânge horcăia aproape în neștire pe șeaua calului.

-E un străin!- îi strigă Fierăscu lui Radu Banii.

Radu Banii se apropie de împricinat, aprinse o cârpă de la amânarul lui, o apropie de fața omului și strigă satisfăcut:

-Ăsta e boierul Câmpinenu! Ia, dă-l jos, Fierăscule, și tragel la adăpost să vedem ce e cu el.

Fierăscu îl dezlegă, îi desfăcu mâinile și picioarele și-l traseră în adăpostul lor.

-Spală-i rănile de pe față că-și revine!-zise Radu, îngrijorat.

Târziu de tot, când zorii zilei mijau, Câmpineanu se trezi și începu să înjure.

-Ce e boierule?- îl întrebă Radu.

-Unde sunt eu aici?- se uita boierul în toate părțile.

-Boierule, nu fă pe prostu’…Unde-ai plecat ieri?- se dădu Radu mai lângă el.

-La București!

-Ai auzit de haiducii lui Radu Banii?

-Am auzit!

-Unde-i aurul și banii? Aurul…pe care voiai să iei pitaci pentru construirea bisericii din cetate…Aurul… pe care voiai să iei pădurea soră-ti?

-Mi l-au luat!

-Cine?

-Cum cine? Hoții…

-Care hoți?

<Al dracului Tatace, gândi Radu, tâmpitul ăla a fugit cu aurul și banii și ne-a lăsat cu buza umflată!> Aruncă o privire tăioasă lui Fierăscu, fugi la cal, puse repede șaua pe el, și-i întoarse vorba lui Fierăscu:

-Stai aici, ține-l pe boier să nu fugă că dai și tu de dracu! Dacă-ți scapă te achit, eu mă duc la hanul lui Pătru…Tatace când are bani, acolo se duce și-i bea și-i cheltuie cu curvele! Are pe una Ileana… De data aceasta cred că sap cu el fântâna hoților…

Și plecă ca un vârteji pe sub poalele pădurii pe drumul Tătărăștilor. Ajunse la hanul lui Pătru cam la ceasurile prânzului. Îl găsi pe Tatace beat mort. Dădea să bea la toată lumea  la hanul lui Pătru și se fudulea cu două țigănci pe lângă el.

Când îl văzu pe Radu, se scutură din beția lui și rămase înlemnit.

-Unde sunt banii și aurul boierului, Tatace?

Tatace se împetici la vorbă și răspunse printre dinții lui fonfi:

-Banii i-am băut…

-Și aurul?

-Aurul e la mine-n sân!

-Hai să-l văd și eu!

Ieșiră afară. Tatace se căută prin sân și aurul nicăieri!

-Ale dracului de țigănci mi-au șutit aurul!

-Ce face, mă? Sui-te pe calul meu și hai! Cum ne-a fost jurământul, …tu-ți leturghia mă-tii, care te-a ouat!

Plecară.

Pe seară ajunseră obosiți morți la izvor.

Fierăscu se ospăta cu boier Câmpineanu. Când veni Radu, îi găsi la masă. Se așeză și el și luă câteva îmbucături, apoi se adresă boierului:

-Boierule, să ne ierți c-am fost niște proști! Voiam să sap fântâna cu dumneata, să desfund izvorul ăsta! Dar acum am alt om. Îl vezi? ăsta ți-a luat aurul și banii și i-a băut și i-a mâncat cu curvele…Dă-te jos, nenorocitule!-se adresă el lui Tatace care rămăsese stână de piatră pe cal. Fierăscule, leagă-l cu lanțul calului de picioare, dă-i hârlețul și-n trei zile să-mi dea fântâna gata!

Fierăscu se execută, luă lanțul calului, îl legă bine de picioare și-i puse hârlețul în mână.

-Vreau să țâșnească apa în sus, îl amenință Radu, să fie limpede și rece! Tu boierule, dă-i drumul acasă, la conac!… Dacă scapi vreo vorbă la stăpânire, te-achităm! Ai înțeles?

-Și cu banii și aurul meu?

-Banii și aurul tău sun la prostul ăsta care n-a știut ce să facă cu ei!- și arătă spre Tatace care înjura și bolborosea ceva…

A doua noapte dădură lovitura la Guma, la Siliște.

Sandu îl ajută pe Gogică să se suie în salcâm, săriră pe geam, îl treziră pe boier care dormea dus, îi puseră pistolul în piept și-i ziseră:

-Banii sau viața?

Grecoteiul, până se dezmetici să vadă cine este, strigă tare:

-Da’ cine sunteți voi?

-Hoții lui Radu Banii…

Guma se sculă în capul oaselor, împiedicându-se în lunga cămașă de noapte, trase o cutie de sub pat și le-o întinse:

-Asta e tot ce am!

Erau două pungi pline cu galbeni.

-Și aurul?- îl amenință Gogică cu pistolul deasupra capului.

-Aurul l-a luat nevastă-mea la Stambul să-și împodobească degetele cu inele și urechile cu cercei.

-Aurul, boierule!- se rățoi Gogică la el.

-Mă credeți sau nu mă credeți? Nevastă-mea a fugit cu tot aurul la Stambul…

-Hai, mă, zise Sandu, omul este sincer, cum ne-a dat banii, ne dădea și aurul dacă-l avea…

Și plecară.

În trei zile Tatace dădu gata fântâna. Primul care bău apă din ea fu Radu Banii care-i chemă pe toți cinci și le zise:

-Jurământul haiducului este sfânt! Cine-l încalcă nu mai merită să trăiască.

Toți ascultau cu sufletul la gură.

-Acest om, și arătă cu degetul mare spre Tatace care sta jos, sleit de puteri, cerând îndurare, nu mai merită să trăiască!

Și Radu scoase pistolul și-i trase câteva focuri în piept. Tatace căzu jos ca un butuc, alături de fântâna pe care-o săpase și-i roși apa cu sângele care se prelingea peste vizduri.

-Țineți minte, le strigă Radu Banii, de azi încolo aici se va numi Fântâna Hoților! Acum luați leșul acest și îngropați-l în deal, sub cetatea dacilor, iar peste el să puneți un covor de iarbă verde…

Cei patru hoți, luară corpul mortului la spinare și plecară cu el să-l îngroape.

-Fără cruce!-le strigă Radu. Eu rămân să păzesc ce-am strâns…Dacă deschide vreunul gura, va avea soarta lui Tatace.

Cei patru urcară dealul în tăcere cu Tatace în spinare și-l îngropară, iar peste mormânt puseră un strat verde de iarbă.

În acea tăcere, doar soarele vărsa o căldură înăbușitoare peste toată câmpia. Cei patru, după ce-și terminară treaba, se așezară jos, se șterseră de nădușeală și ziseră:

-Dumnezeu să-l odihnească!

Ion Ionescu-Bucovu                                 5 nov.1970