Blogs Home » Arte » Arta » Cuvinte-Sunete-Imagini

Cuvinte-Sunete-Imagini

Blog de scriitor conţinînd articole personale (şi nu numai!) din cele trei domenii sugerate chiar de titlul blogului: literatură, muzică, arte vizuale.



Articole Blog

01. - Nov 12, 2019 12:23:00 PM

Unora ne place jazz-ul*(50 de ani de jazz la Ploiești)




Domnului Alexandru „Puiu” Comănescu, 
in memoriamÎn 14 aprilie 1968, avea loc un eveniment a cărui tainică semnificaţie întrecea orice aparenţă: deschiderea oficială a Clubului de Jazz al Palatului Culturii din Ploiești, înfiinţat în 18 martie, același an.
Părea un eveniment muzical obişnuit, care fusese gîndit și care s-a desfăşurat aidoma unui concert de jazz, susţinut de combourile conduse de Jancsi Körössy și Guido Manusardi (muzicieni care, pe atunci, locuiau şi activau în București), precedat de alocuţiunile organizatorilor și prezentat de legendarul Cornel Chiriac, un adevărat „Willis Conover” al României. Deși muzicienii care evoluau pe scenă erau jazzmani a căror reputaţie era indiscutabilă, concertul nu putea egala evoluţia unor giganţi ai genului pe scenele româneşti, precum Louis Armstrong ori Woody Herman, acesta din urmă concertînd și la Ploiești.
Din punct de vedere muzical, a fost o manifestare de excepţie. Numele muzicienilor – care s-au întrecut pe ei înșiși – înseamnă la fel de mult ca acum mai bine de 50 de ani, chiar dacă unii dintre ei nu mai sunt azi în viaţă: Jancsi Körössy, Guido Manusardi, Johnny Răducanu, Dan Mândrilă, Nicolae „Coca” Moraru ori Adrian Ciceu… Dintre invitaţi n-au lipsit regretaţii Mihai Berindei (decanul de vîrstă și autoaritatea cea mai reprezentativă a jazz-ului românesc al vremii, teoretician şi critic muzical, pedagog și trompetist) şi Ion „Lulu” Tanoviceanu, un adevărat „maestru de ceremonii” al viitoarelor festivaluri. Un panou realizat de pictorul ploieştean Vladimir „Mirel” Zamfirescu, invita publicul într-un mod original – pentru acele vremuri – să participe la concert. De la stînga: Puiu Comănescu, Puiu Mancaș, Nelu Stan și Lucian Sabados
„Clubul” nu reprezenta o instituţie oficială propriu-zisă pentru activităţi cultural-educative, dotată cu local propriu, personal angajat și finanţată de la buget  (cum erau, de exemplu, „Clubul CFR” sau cel al uzinelor „1 Mai”), ci era vorba doar despre un grup de iubitori ai jazz-ului (14 membri fondatori), care-și propunea să activeze în sensul promovării, popularizării și dezvoltării acestui important gen muzical la Ploiești, în mod special și în România, în general. Dintre membrii clubului sînt de amintit cunoscutul pianist ploieștean de swing,inginerul Robert „Lulu” Movsesian, capabil să binedispună, printr-un farmec personal nepereche și cu un umor nativ, de cea mai bună calitate, orice fel de asistenţă; bateristul Constantin „Gigi” Alecu, un contabil cu suflet de artist; Alexandru Budișteanu („nea’ Sandu – YO9IB”), electronist de clasă și radioamator împătimit, un excelent cunoscător al curentului swing (și nu numai!); arbitrul internaţional de handbal Dan Dobrescu, întotdeauna săritor și un camarad desăvîrșit; biologul Șerban Ionescu-Homorâceanu (în timpul liber pictor, basist și multe, multe altele, secretar al Clubului, dupǎ plecarea temporară a lui Paul „Puiu” Mancaș – basist, compozitor, profesor de chitară – la Constanţa); excelentul pianist Robert Kovacs – pe atunci, profesor de fizică la Liceul „I. L. Caragiale” din Ploiești; inginerul Dumitru „Mitty” Olteanu, un factotum, dispus în orice clipă, zi și noapte, la orice efort; un alt inginer, Mihai „Katzu” Mezincescu, binecunoscut multi-campion de motociclism, un subtil cunoscător al jazz-ului dar şi dedulcit la alte muzici rafinate; bateristul Alfred „Freddy” Goldberger (tehnician dentar de profesie), deţinător al unor mustăţi de… lord englez și cu o ţinută realmente aristocratică și, nu în ultimul rînd, regretaţii George „Gigel” Nicodimescu, o mină inepuizabilă de bună dispoziţie, talentat decorator și un mare cunoscător de muzică de calitate, profesorul Zoltan „Zoli” Petcu, o inteligenţă strălucită, o minte enciclopedică și un prieten de nădejde și basistul Viorel Popescu, un metalo-plastician de mare talent. Reușita muzicală, apreciată de toţi era, însă, dublată de o semnificaţie extramuzicală bine disimulată și, deci, greu detectabilă de oricine.Jazz Club Ploiești era, practic, o asociaţie cultural-muzicală care, pentru a putea activa în mod public, se „aciuase” în Palatul Culturii și nu era iniţiată, organizată și condusă de stat, de partid sau de sindicatele oficiale ale regimului comunist, fiind rodul iniţiativei membrilor ei, avînd statut elaborat și adaptat fără nici un amestec din afară, cu o conducere aleasă în mod democratic, în deplină libertate. Președintele de atunci al „Jazz Club Ploiești” – profesorul de limba și literatura română Alexandru „Puiu” Comănescu, iniţiatorul și sufletul acestei temerare întreprinderi, un excelent pianist, un împătimit de jazz, permanent la curent cu tot ceea ce însemna acest adevărat fenomen muzical la nivel naţional și internaţional, un sentimental incorigibil, cu un rarisim cult al prieteniei  – era, în acele vitrege vremuri, singurul președinte din ţară ales cu adevărat și nu conform „indicăţiilor” și „orientărilor” venite de la partid. Astfel, Jazz Club Ploiești era o „insulă”, un „paradis” – e adevărat, minuscule și extrem de fragile – de democraţie, pierdute undeva în „oceanul” dictaturii comuniste. 
Scopul declarat al acestei asociaţii era promovarea jazz-ului românesc, ridicarea nivelului general de cultură muzicală și întărirea prestigiului internaţional al ţării. Idei generoase, desigur și conforme cu convingerile de atunci și dintotdeauna ale membrilor clubului. Scopul nedeclarat era, însă, acela de a se practica o breșă în obscurantismul cultural și ideologic al vremii (jazz-ul fiind considerat o „muzică decadentă a imperialismului american”), de a se deschide o fereastră spre Occident, de a se exprima liber – muzical dar și sub alte forme –, a se organiza și a acţiona cît mai bine.
Aceste lucruri, care atunci nu puteau fi spuse pe faţă, au fost înţelese de unii, chiar dacă nu de toţi. Ele au fost, însă, cu siguranţă înţelese atât de partid dar mai ales de „ochii, urechile și braţul înarmat” al acestuia, Securitatea – și, deci, atent supravegheate – considerîndu-se, probabil, că foloasele propagandistice, cel puţin în conjunctura „Primăverii de Praga” sînt cu mult mai mari decît pericolul real.
Bref, era un lucru mai mult decît evident (și recunoscut de toţi, fără reticenţă) și anume că acest club reprezenta o premieră absolută în viaţa culturală românească, nu numai postbelică dar și antebelică, el fiind primul club de jazz din România.Însă, fără diligenţele susţinute ale lui Puiu Mancaș, primul secretar al Clubului (un adevărat „uomo universale”, priceput la toate, de la tîmplărie și acustică elctronică, la grafică și fotografie artistică) și fără bunăvoinţa directorului de atunci al Palatului Culturii, profesorul Ion „Nelu” Stan, ca și a regretatului Sandu Anastasescu, autor dramatic, pe atunci director al Casei Creaţiei Populare, acest prim club de jazz românesc nu ar fi putut exista.
Apoi s-au înfiinţat Jazz Club Pitești (septembrie 1968) și Jazz Club Timișoara (1 octombrie 1968), la a căror inaugurare au fost invitaţi și ploieștenii, care în acest fel au putut intra în contact cu mulţi oameni de o înaltă ţinută muzicală, intelectuală și morală – cum ar fi saxofonistul Marcel Jivănescu, basistul Ștefan Pethö, organizatorii celor două cluburi, apoi pianistul Paul Weiner și bateristului Eugen Gondi –, după care au apărut și restul cluburilor din principalele orașe din ţară.
Punctul culminant al acestui „Sturm und Drang” jazz-istic de la sfîrșitul anilor ’60, l-a constituit Festivalul Naţional de Jazz „Ploiești ’69” (4-6 aprilie 1969), primul de acest gen din istoria cultural și muzicală românească, organizat de Clubul de Jazz din Ploiești cu sprijinul legal și logistic al Palatului Culturii.În stînga, Puiu Comănescu, la vernisajul unei expoziții de artă,
alături de Anca și  Bogdan StoicescuDe amintit, în acest context, ca o pat, de culoare, sprijinul moral – și nu numai! – acordat organizatorilor de soţiile și prietenele acestora dar și de către metodiștii Palatului Culturii.
Greutăţile, însă, n-au întîrziat să apară și, pe măsura trecerii timpului, în loc să se diminueze, continuau să se acumuleze: lipsa fondurilor, a instrumentelor muzicale şi a logisticii sine qua non au fost principalele motive care au determinat, printre altele, retragerea multora dintre membri.
În aceste condiţii, al doilea Festival de Jazz, „Ploiești ’70” (aprilie 1970) s-a organizat cu și mai mare dificultate iar la cel de-al treilea (mai 1971), obstrucţiile oficialităţilor, disimulate sub diverse pretexte, au devenit, practic, insurmontabile. Se apropia cu pași repezi „minirevoluţia culturală” din 1971, care a însemnat, mai întîi, sfîrșitul Festivalului de Jazz de la Ploiești și apoi al Clubului care-l înfiinţase și organizase.
Proiectata ediţie a IV-a, „Ploiești ‘72” , nu a mai primit aprobarea. Cît despre Club, el nu a fost interzis, însă s-a stins lent, lipsit de sprijin și fonduri. Cea de-a IV-a ediţie a Festivalului Naţional de Jazz avea sǎ fie organizată abia în anul 1974, la Sibiu, sub controlul financiar al CC al UTC, sub egida TVR.
Capitolul se încheiase, însă el fusese, deja, scris: în 1968, la Ploiești, fusese înfiinţat primul club românesc de jazz, prima asociaţie liberă (chiar dacă numai culturală), organizată pe criterii democratice, deschizându-se – atâta cît o permitea conjunctura – o fereastră, pînă atunci închisă, prin care, în România, aservită și comunistă, pătrunsese acel „wind of change” dinspre Occident.Bogdan-Lucian Stoicescu
* Text inedit, alcătuit pe baza documentelor din arhiva personală şi a mărturiilor regretatului profesor Alexandru Comănescu (de a cărui prietenie, autorul a avut privilegiul şi onoarea să se bucure în ultimii ani ai vieţii acestuia și în preajma căruia să se afle), precum și a cercetărilor și arhivei personale. În preambulul documentarului din arhiva TVR preluat aici (mulțumiri prietenului Liviu Antonesei pentru semnalare), apar cu scurte intervenții, în plan apropiat, Puiu Comănescu și Nelu Stan. 

02. Memeto - Nov 12, 2019 11:39:00 AM
Mircea Nedelciu(12 noiembrie 1950–12 iulie 1999)„(…) bolile copilăriei scriitorului sînt două: dorinţa de a teoretiza şi barocul. Care vor fi fiind bolile de bătrîneţe? Nu ştiu. Probabil monumentalitatea, clasicizarea!”(în prefața la „Tratament fabulatoriu”)
„Mircea Nedelciu este considerat de mulţi critici literari, precum şi de majoritatea confraţilor săi, o figură emblematică a generaţiei ʼ80 (avînd, nu mai puţin, o componentă de lider care îşi asumă cauzele comune şi pledează pentru ele) atît prin scrisul său, cît şi prin modul său de existenţă. Ca şi congenerii, scriitorul a decis să-şi prezerve, într-un regim totalitar din ce în ce mai siluitor, o anume formă de libertate, optînd pentru condiţia de marginal. Nereuşind să se întreţină din scris sau să ocupe un post într-o redacţie, Mircea Nedelciu a trăit o vreme din slujbe provizorii (cea de ghid turistic a fost cea mai constantă), iar începînd din 1982 a lucrat ca librar la Editura Cartea Românească, un loc – devenit legendar – de întîlnire a scriitorilor tineri şi provinciali. Din 1990, cînd, asemenea colegilor săi de generaţie, s-a trezit „cu o poftă nebună la o altă viaţă”, a condus o asociaţie româno-franceză de difuzare editorială şi a susţinut cîteva proiecte menite să primenească şi să dinamizeze viaţa profesională a scriitorilor autohtoni. Nu toate vor fi duse la bun sfîrşit. Boala de care suferă încă din 1988 (sindromul Hodgkin) şi cu care luptă (e cuvîntul pe care scriitorul îl foloseşte adesea) mai bine de un deceniu îl răpune la 12 iulie 1999, cu patru luni înainte de a fi împlinit 49 de ani.” (Sanda Cordoș)*
Mircea Nedelciu a publicat volumele de proză scurtă „Aventuri într-o curte interioară” (Editura „Cartea Românească”, București, 1979), „Efectul de ecou controlat” (Editura „Cartea Românească”, București, 1981), „Amendament la instinctul proprietăţii” (Editura „Eminescu”, București, 1983), „Şi ieri va fi o zi” (Editura „Cartea Românească”, București, 1989), „Povestea poveştilor generaţiei ʼ80” (Editura „Nemira”, București, 1998 şi romanele „Zmeura de cîmpie” (Editura „Militară”, București, 1984), „Tratament fabulatoriu” (Editura „Cartea Românească”, București, 1986) şi „Femeia în roşu” (scris în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, Editura „Cartea Românească”, București, 1990). Postum, a apărut la editura bucureșteană „Compania”, în anul 2000, romanul „Zodia scafandrului” (rămas neîncheiat).
*
„(VAGON DE VITE) Poate s-a schimbat ceva între timp sau poate a citit el greşit în Mersul trenurilor. Zare a coborît din acceleratul de Constanţa în Gara de Nord la ora unu şi jumătate după miezul nopţii. S-a dus spre tabela cu orarul trenurilor şi a avut surpriza să constate că primul tren cursă care trece prin G. pleacă abia peste patru ore. A trecut pe la Informaţii şi a obţinut acelaşi răspuns. Acum stă ghem pe o bancă de pe peron şi tremură de frig. Adoarme din cînd în cînd preţ de cîteva secunde şi i se pare că a dormit ore lungi într-un frig cu gust de cărbune şi de apă cu mult clor. Tresare crezînd că a pierdut legătura, îşi priveşte ceasul, se asigură că mai are timp şi trage adînc aerul rece în piept. Aerul nu este suficient de rece sau poate tocmai de aia se simte în el mirosul de W.C.-uri descărcate direct pe terasamentul căii ferate. Prin veghea şi visul lui mult prea amestecat mirosea ba a gudron, ba a praf încins, ba a tămîie, ba a frig pur şi simplu şi deodată... o capră traversează şinele căii ferate la două peroane mai în faţă.
Zare se ridică brusc în picioare şi face cîteva mişcări de gimnastică. Respiră, sare pe loc, se freacă la ochi şi priveşte din nou. Capra e acolo. Un ţăran cu pălărie cenuşie o trage de funie. Rămîne fascinat de imagine. Stă aşa holbat minute în şir pînă cînd omul cu capra traversează cu greu cele două peroane şi ajunge chiar pe peronul unde stă Zare. Îl vede aplecîndu-se şi legînd funia de cadrul metalic al băncii pe care se aşază. Nu sînt decît vreo 15 metri între banca lui Zare şi cea a ţăranului cu capra şi lumina este destul de puternică. Iluzia optică este exclusă şi, în general, Zare ştie despre el însuşi că nu-i un tip cu năzăriri, iluzii, vise cu ochii deschişi. Se aşează din nou pe bancă şi se decide să înţeleagă lucrurile după cum sînt, nu după cum ar putea el să le transforme prin lucrul propriei minţi. Se ridică într-un tîrziu şi dă să plece să-şi ia bilet. Ţăranul cu capra îl cheamă spre el şi-l roagă să-i scoată şi lui un bilet. El nu îndrăzneşte să treacă cu capra prin faţa caselor de bilete, riscă o amendă. Îl ajută, desigur. Apoi stă alături de omul care spune că se numeşte Vlad şi că e paznic de noapte la o uzină de mase plastice.
– Şi ce faci, bre, cu capra, – întreabă Zare – o paşti în curtea uzinei?”Mircea Nedelciu(fragment din romanul „Zmeura de cîmpie”, ed. Militară, București, 1984)
03. Mihail și Gvriil - Nov 8, 2019 7:46:00 AM
Constat că, deşi extrem de mediatizată pe canalele mirene (și nu numai!) ale mass-media naţionale, prăznuirea celor doi arhangheli este numită foarte rar corect, adică aşa cum apare ea cu titulatura completă în absolut toate calendarele creştin-ortodoxe (tipărite sau on-line) ori în lucrările de specialitate ţinînd de domeniul teologiei. Numele întreg al sărbătorii este „Soborul mai-marilor Arhistrategi Mihail şi Gavriil şi ale tuturor Puterilor cereşti celor fără de trupuri”. Cu alte cuvinte, în data de 8 noiembrie nu îi prăznuim doar pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ci pe absolut toate cetele îngereşti, prin exponenţii lor cei mai de seamă. Aşa cum precizează părintele profesor dr. Ene Branişte (în lucrările sfinţiei sale „Liturgica specială” şi „Dogmatica ortodoxă”), sărbătoarea are o vechime de peste 1500 de ani, la origine ea fiind exclusiv o prăznuire a Sfântului Arhanghel Mihail. Ulterior, în secolul al V-lea d.C., fiind alăturat şi Sfîntul Arhanghel Gavriil, în final, sărbătoarea devenind o zi de prăznuire a tuturor îngerilor. Puţini cunosc numărul şi, cu siguranţă, mult mai puţini sunt aceia care le ştiu numele celorlalţi cinci arhangheli (în învățăturile creștine, evreiești și islamice, sînt căpetenii ale tuturor îngerilor, cu rol de mari apărători şi vestitori-propăvăduitori ai tainelor lui Dumnezeu) ai spiritualităţii creştin-ortodoxe, în afara mult mai cunoscuţilor Mihail (în ebraică numele însemnînd, sub forma unei întrebări retorice, evident, „cine este ca Dumnezeu”, simbol al umilinţei în faţa divinităţii, conducătorul oştilor cereşti şi, deci, primul din ceata sfinţilor arhangheli, purtătorul unei săbii de foc, apărător suprem al legii lui Dumnezeu şi perpetuu învigător al vrăjmaşilor) şi Gabriel, Gavril sau Gavriil (în Arhanghelul Gavriil, pictură de Jan Van Eickebraică  „Dumnezeu este puterea mea” şi arhanghel al bunelor vestiri care, aşa cum aminteşte Sf. Apostol Luca în evanghelia sa, este printre multe alte fapte memorabile, binevestitorul Naşterii Mîntuitorului şi a Sfîntului Ioan Botezatorul, fiind primul care a rostit numele de Iisus, descoperindu-le magilor taina întrupării Mîntuitorului). Ceilalţi cinci arhangheli sînt Rafail („Dumnezeu a vindecat”, tămăduitor al neputinţelor omeneşti), Uriil („Dumnezeu este lumina mea”,  luminător al celor întunecaţi), Salatiil („rugătorul”, cel care se roagă fierbinte pentru neamul omenesc), Gudiil („omul slavei”, îngerul care aduce veşnic slavă lui Dumnezeu şi celor ce se nevoiesc la fapte bune) şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, Varahiil („cel ce binecuvîntează”, ultimul dar nu cel de pe urmă în ierarhia arhanghelilor, aducătorul de binecuvîntare dumnezeiască pe pămînt). *Interesant este şi faptul că numele arhanghelului Gavriil apare într-un moment cheie consemnat în cartea sfîntă a religiei musulmane, Coranul. Astfel, în timpul Ramadanului („Sawm Ramadan”) sau postului musulmanilor, unul dintre cei „cinci stîlpi” ai Islamului (care înseamnă supunere, „muslimii” fiind aceia care se supun, deoarece islamul nu este numai o credinţă ci, în egală măsură, un mod de viaţă căruia ei trebuie să i se supună necondiţionat), care este a noua lună a calendarului islamic (o lună cu dată mobilă care se calculează după calendarul musulman, fazele lunii şi poziţia astrelor), profetului Muhammad i-a fost transmis prin revelaţie divină Coranul de către acelaşi arhanghel Gavriil, în urmă cu 1426 de ani. Ceilaţi patru „stîlpi ai Islamului” sînt: „Mărturisirea de credinţă ” (Sehadah) sau afirmarea în public, cu toată ardoarea şi convingerea că „nu există altă divinitate în afară de Allah iar Muhammad este Trimisul Său”; „Rugăciunea” („Salah, namaz”), care se face de cinci ori pe zi: în zori, la prînz, după-amiaza, la apus şi seara, în grup şi obligatoriu cu faţa spre Mekkah (Mecca); „Dania” (Zakat), care se face în bani sau produse strînse peste an şi „Pelerinajul la Mekkah” (Hajj) locul sfînt al Islamului şi care trebuie făcut măcar o dată în viaţă de orice bun musulman. În această lună se posteşte (abţinerea de la mâncare, băutură, fumat, sex; nu se bea nici apă, nu se iau nici medicamente) de la răsăritul la apusul soarelui. Pentru cei bolnavi, femei gravide sau musulmanii aflaţi în călătorie, numărul de zile de post poate fi mutat ulterior trecerii lunii Ramadan. După apusul soarelui are loc masa numită „iftar”, la care se strîng familia şi prietenii. Cealaltă masă, Sohour, are loc înainte de răsărit. Ultimile 10 nopţi ale Ramadanului sînt numite „Laylat al- Qadr” („Noaptea Decretului” sau „a Sorţii”, noaptea mai bună decît 1000 de nopţi) şi, cum nu se ştie care dintre ele este aceasta, musulmanii le petrec pe toate în rugăciune.
Legenda spune că în această noapte, Allah a început să-i transmită primele versete din Coran profetului Muhammad (în vîrstă de 40 de ani pe atunci) prin intermediul arhanghelului Gavriil, drept pentru care credincioşii consideră că doar în această perioadă le este decisă soarta pentru următorul an, tocmai de aceea ea fiind petrecută în rugăciune. Ramadan-ul seMuhammad primind Coranul de la arhanghelul Gavriilîncheie cu o sărbătoare, „Eid ul-Fitr”, care ţine trei zile şi care la rîndul ei se încheie cu un praznic, „Seker bairam” („Bairamul Dulce”), care începe de îndată ce Luna Nouă apre pe cer. Musulmanii sărbătoresc îmbrăcîndu-se cu cele mai bune haine, participând la procesiuni impresionante, făcînd daruri, petrecînd împreună cu familiile şi prietenii apropiaţi, stînd la masă în timpul zilei, consumînd mîncăruri tradiţionale, dulciurile ocupînd un loc privilegiat (dintre care nu lipsesc baclavalele şi sarailiile), de unde şi denumirea petrecerii. De asemenea, credincioşii musulmani donează, fiecare după posibilităţi, sume de bani, alimente sau îmbrăcăminte nevoiaşilor, astfel încît şi aceştia să poată sărbători cum se cuvine, sfîrșitul postului. Bref, această lună de post a musulmanilor, are în primul rînd o profundă dimensiune spirituală, reprezentînd un timp al purificării trupeşti dar mai cu seamă sufleteşti, condiţii sine qua non pentru orice musulman, indiferent de condiţia sa socială, de a cinsti, aşa cum se cuvine, primirea Coranului de la Allah de către profetul Muhammad, prin revelaţie divină, prin mijlocirea directă a Arhanghelului Gavriil. 
N.B. Din acest colț de blog, le urez multă sănătate, tihnă sufletească, pace în inimi și spor în toate, dragilor mei prieteni, purtători de nume sfinte și tuturor acelora, care, astăzi, la Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Puterilor cerești ale celor fără de trupuri, își sărbătoresc onmastica! La mulți ani! Doamne ajută!


04. Haihui printre cuvinte - Nov 7, 2019 11:22:00 AM

„Duminica asta, damă bună, mi-a dat semn din vreme să mă uit bine la ea, că alta poate n-am să mai găsesc. Să tot fi fost 11 și ceva dimineața, cînd Iosif Sava puse la radio un Dinu Lipatti într-un Scarlatti. Îl văzui pe domnul Caragiale-père întrînd în casa domnului Delavrancea și rugînd-o pe fetița de la pian să-i înceapă ziua cu un „Scărlătescu al dumitale!” Așa-i zicea domnul Caragiale lui Scarlatti – Scărlătescu. Parolă sublimă, bună de pus pe limbă și pe cerul gurii, ca să-ți aducă aminte de diminețile duminicale, cînd, absolvit de pian, sorbeai cafeaua cu lapte, așteptînd ca domnul tată să-și țină promisiunea și să te ducă la un matineu cu Stan și Bran.”Radu Cosașu(„O viețuire cu Stan și Bran”)

05. Gînd în fuior - Nov 7, 2019 10:38:00 AM

„Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor. Caută ceea ce au căutat ei.”Matsuo Munefusa(a.k.a Matsuo Bashō)
(portret de Basho Katsushika Hokusai )


06. Poemoteca - Nov 7, 2019 10:12:00 AM


Creangă de merișor

Ţi-s anii mici, surîsul tău ezită
Între copilă și femeie:
Sub rotunzimea pielei, netezită,
Adolescenţa ta se-ncheie.
Timidă mîna, degetele tandre,
Pupilele – adînci și mate:
Dar părul scurt miroase a micsandre
Și-n gît un porumbel se zbate.

Genunchii – zgîriaţi, juliţi de joacă,Iar glesna – rece și subţire;
Și glasul ţi-a-nvăţat de ieri să tacă,
Și ochii să nu se mai mire.

Arbust cuminte, anii-n palme ţine-ţiȘi-n vîntul dragostei să-i fluturi:
Apropie-ţi de mine buze vineţi
Și gura așteptînd săruturi.
(„Arte & Meserie”, ed. Cartea Românească, 1979)
Domnului Bogdan Stoicescu,
omagiul afectuos
 (dar și invidia autorului
că posedă o ediție princeps)
Romulus Vulpescu
Ploiești, 19 septembrie 2003

N.B. Avea să fie ultima mea întîlnire cu maestrul,
care acceptase bucuros ideea unui rendez-vous
 cu cititorii săi de aici, de la Ploiești,
într-o mierie zi de toamnă... 
07. Amintiri răsucite... - Nov 7, 2019 9:20:00 AM

Nino (Stratan) lucra, în ultimile luni ale vieții, la un ciclu de poeme, al cărui titlu provizoriu era Deasupra de McDonald’s. Nu  știu în clipa aceasta dacă a mai apucat să-l definitiveze și să-l publice undeva... Înclin să cred că nu... 
În imaginea alăturată, sus, în stînga, chiar pe colț, se poate observa balconul de la dormitorul apartamentului în care el și-a trăit ultimii ani ai vieții, plasat în „celebra” aberație a urbanisticii ploieștene, numitul «Bloc 7 Etaje”. Dragul de el, dac-ar mai fi apucat zilele de acum, poate că s-ar fi crucit (ori poate că nu), și s-ar fi apucat să scrie, cu umoru-i-i debordant și sarcasmu-i cunoscut, un alt ciclu de poeme, „Deasupra de Mesopotamia”, așa cum se numește, la fel de zărghit, dar pe măsura hidosului imobil din centrul Urbei X, fast food-ul cu pricina... Imaginația românului, proverbială, e fără frontiere... Aștept cu interes deschiderea (chiar aici, în Urbea X, de ce nu, căreia pe vremuri i se mai spunea și „Orașul lui CeBei”) unor noi locante: berăria „Ninive”, bodega „La Tigru și Eufrat” ori, de ce nu, terasa cu specific vegetarian, „Grădina Semiramidei” (de vară)... Ce „La Pomul Verde”, „La Patică”, „Pisica Albă”, „La Trei iepuri”, „Berbec” ori alte asemenea bodegi pitorești dar căzute în desuetudine din vremuri revolute...  La timpuri noi, nume noi! Vai de capul creierului nostru, vorba lui Nichita Stănescu...

08. Filmoteca de dinamită - Nov 6, 2019 12:45:00 PM
The Story of God (Povestea despre Dumnezeu)
Cine este Dumnezeu? De unde venim? De ce există răul? Ce se întâmplă atunci când murim? Sînt doar cîteva dintre întrebările pe care cu siguranță mulți dintre noi ni le-am pus la un moment dat în viață și, cel mai probabil, fiecare a găsit un răspuns care să-l mulțumească.Serialul  Povestea lui Dumnezeu, narat, prezentat și co-produs de Morgan Freeman (alături de Lori McCreary și James Younger),  ne poartă într-o călătorie sui-generis în jurul lumii pentru a explora mari culturi și religii, în încercarea de a descoperi sensul vieții, pe Dumnezeu și răspunsurile măcar la unele dintre marile întrebări legate de acest sensibil și delicat subiect.The Story of God (Povestea despre Dumnezeu) este o incursiune în peste douăzeci de oraşe şi şapte ţări de pe întreaga planetă. De la Zidul Plîngerii din Ierusalim şi pînă la Copacul lui Buddha (Bodhi Tree) în India, trecînd pe la piramidele din Egipt şi Moscheea din Cairo, Morgan Freeman a făcut un înconjur al lumii spirituale, vizitînd marile situri religioase, pentru o înţelegere cît mai profundă a motivelor pentru care oamenii cred în divinitate.
Dincolo de moarte (ep. 1), https://ok.ru/video/1057214368481
Apocalipsa (ep. 2),https://ok.ru/video/1057214302945
 Cine e Dumnezeu ? (ep. 3),https://ok.ru/video/1057214434017
Creația (ep. 4),https://ok.ru/video/1057214499553
 De ce există răul? (ep. 5)https://ok.ru/video/1057214237409
și 
Puterea miracolelor (ep. 6)https://ok.ru/video/1057214565089


09. Paraponu’ zilii - Nov 6, 2019 10:30:00 AM

În Parlamentul Romanelei, s-au votat, în acești 30 de ani de democrație originală (scuzat fie-mi clișeul!), printre multe altele și demisiile unor ipochimeni mucegăiți, sudați de niște scaune de care nu se mai pot dezlipi. Inclusiv de cel de prim-ministru... Nu dau nume, că-s prea multe și mi-e silă să le pronunț. Și-apoi, le știe toată lumea... Dacă nu „vrea” (sic!) mușchii lui să se dea demis, pur și simplu nu „vrea” și cu asta, basta! Iar dacă se va întîmpla, totuși, să fie înlăturat, își va lua zborul în altă parte, la mai mare (ca să folosesc o expresie din barbut),  adică la coroclinci mai mulți! (vezi, totuși, cazul Grindeanu, că-i mai recent și mai de notorietate)... C-așa-i la noi! Ce aşteptări să mai avem de la creaturile astea îmbuibate, multe dintre ele degenerate biologic sau smintite de bani prea mulți, corupte pînă în măduva oaselor lor putrede, pe care continuăm să le numim pompos „politicieni”, „edili”, administratori”, „președinți”, „miniștri”, „antreprenori” etc., pline de titluri academice și doctorate, precum cîinii comunitari de păduchi, care după ce ne-au transformat țara într-un ghetou, ne extermină sistematic, de 30 de ani, prin tot felul de tertipuri şi maşinațiuni, care de care mai „subtile”, care de care mai abjecte? Să aibă onoare? Demnitate? Verticalitate? Morală? Prințipuri?A cere unor cimpanzei să fie verticali, e ca şi cum ai încerca să pui un arac unui copac crescut strîmb. Un copac bătrîn crescut strîmb, care pe deasupra mai e şi putred, îmi spunea bunică-miu, Dumnezeu să-l odihnească!, se mai poate îndrepta doar cu toporul. Cu alte cuvinte, răul se înlătură de la rădăcină. Pentru că ăştia trebuie dezrădăcinați – nu tăiați, că lăstăresc – fără milă, ca orice bălărie crescută anapoda. 

10. Clin d'oeil - Nov 6, 2019 10:15:00 AM
Pictură de Vasili Slonov
„E atît de ușor să faci un popor fericit! Îi iei totul și apoi îi dai jumătate înapoi.” (proverb rus)

11. Poemoteca - Nov 6, 2019 8:22:00 AM
Lewis Allan Lou Reed (feat. Velvet Underground)
După Yeats*
 parfumul de tămîie umple acum aerulîncîntare după încîntare,o cină liniștită în încăperea cu covoare,muzică șerpuind din Orient în urechea mea,toți prietenii tolăniți pe saltele strălucitoare,tablouri vechi pe pereți, poezie vechece pare nouă, rîzînd de o micăstatuetă mistică aurită, ceai pe masa albă.
Allen GinsbergNew York, 26 aprilie 1964
 (*în volumul Howl și alte poeme, antologie 1947 – 1997, trad. de Domnica Drumea, Polirom,  2010)
See that my grave is kept clean
Junior dad(feat. Metallica) 
Live(Lollopoalooza, Chicago, 2009)

12. Haihui printre cuvinte (...și sunete) - Nov 6, 2019 7:42:00 AM
„(...) Cînd mi-am întors spre tine chipulvăzui doar un schelet ce-l lustruianisipul.O, draga mea, iubita mea,femeia mea,bine-ai venit dintotdeauna.Ți-am sărutat arcada, sternul,osul suav ce-mpodobește mîna,scheletul clipei străbătînd eternul...”
Nichita Stănescu(1969)


13. Haihui printre imagini (...și sunete) - Nov 5, 2019 12:29:00 PM
Floyd. Pink



14. Haihui printre cuvinte - Nov 5, 2019 10:33:00 AM

„Astăzi, stând la iarbă și citind, am observat corpul unei femei întins ceva mai încolo de mine și m-a încercat, cu o mare acuitate un sentiment de adîncă contemplare, sentiment care, în ultimii ani, n-aș putea să zic că m-a vizitat prea des. Ah, e un sentiment major, de adevărată iubire, cu care m-am purtat adesea cu cinism. E vorba de contemplarea frumuseții femeiești, în care dorința de posesiune apare cea mai de pe urmă. Se zice că numai oamenii împliniți și armonioși sunt capabili de astfel de sentimente.”Marin Preda („Jurnal intim”)


15. Paraponu’ zilii - Nov 5, 2019 10:30:00 AM

Un idiot bogat este considerat, în primul rînd, bogat. Un idiot sărac este considerat, în primul rînd, idiot.

16. Gînd în fuior - Nov 5, 2019 10:21:00 AM

„Nu am nici o obiecţie de făcut despre viaţa sexuală a nimănui, atîta timp cît nu o practică pe stradă şi nu sperie caii.” Oscar Wilde 

17. Cuvîntul de azi - Nov 5, 2019 10:17:00 AM

furlandisi vr (Înv; fam) a se făli, a se fuduli, a se grozăvi, a se infatua, a se împăuna, înfumura, îngâmfa, a se lăuda, a se mîndri, a se semeți,  a se umfla în pene, a se rățoi.

18. Vise și amintiri... - Nov 1, 2019 9:12:00 AM

„...singur sîngelui de-acum”Nichita Stănescu
Dor f
Ea ascultă Bach,ea ascultă Bach în dimineaţa albă
printre fotografii chiar în mijlocul tristeţii
ea îşi bea ceaiul cuminte.
În jur multe obiecte cu care nu-i nimic de făcut
un pic de durere ca o lumină,
un pic de avânt,
multă renunţare…
Oraşul depune crepusculul.
În timp ce sunetul urlă,
în timp ce ultimul vis sfîşie culoarea
cineva la uşi şi la geamuri.
Poate un zeu gri,
poate iarna aburind din ceaşca de ceai,
poate…


(din volumul „Vârsta politică”, © ed. Du Style, Bucureşti, 1994)Călin Barbu Angelescu (1957-2002) se naște și își va petrece copilăria, adolescența și tinerețile la Ploiești (precum Tolstoi, pe care-l iubea nespus, la Iasnaia Poliana), unde și absolvă școala primară, gimnaziul și liceul („C. D. Gherea”). Urmează studii la Universitatea Politehnică din București, nefinalizate. Temperament vulcanic, nonconformist, nesupus, naiv și visător, participă la evenimentele din decembrie 1989 din București. Scrie versuri încă din perioada liceului dar va debuta editorial peste ani, cu volumul Natură moartă cu accesorii (ed. cartea Românească, București, 1990). Un an mai tîrziu, împreună cu soția și cele două fetițe, se stabilește în Olanda.În 1994 i se tipărește, la editura Du Syle, volumul „Vârsta politică”, în care „sunt depășite ingenuitățile debutului și se face simțită vocea unui poet matur, deopotrivă tandră și angajată.” 
(Claudiu Komartin http://unanotimpinberceni.blogspot.com/2016/05/poemul-saptamanii-42-calin-angelescu.html). 
Reîntors în țară, își cumpără o modestă căsuță în localitatea Cârlibaba (Suceava), unde se retrage într-un anonimat bine lucrător și unde-și va petrece ultimile zile pămîntene, înconjurat de cei apropiați. Și unde, în micul țintirim, repauzează, obosit înainte de vreme, de prea agitata-i viață... 
Îi va mai apărea, postum, un ultim volum de poezie, „Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață”, la Editura Muzeului Literaturii Române (în 2002). 
Tot în anul 2002, un grup de prieteni muzicieni, reuniți în trupa de rock progresiv „Calandrinon”, va scoate pe CD, albumul „Galeria de vise”, întru memoria lui Călin (https://www.discogs.com/it/Calandrinon-Galeria-De-Vise/release/3803992), conținînd 10 piese pe versurile sale. Una dintre acestea („Pisica neagră”), este compusă de însuși Călin, care era un chitarist autodidact și un rafinat cunoscător de muzici cu ștaif... 
Prietenii știu despre ce e vorba...



19. Memento - Oct 31, 2019 11:53:00 AM

Eugen Lovinescu
(31 octombrie 1881, Fălticeni - 16 iulie 1943, București)

Important critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist, considerat cel mai de seamă critic român de după Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice.
Când pornești la o acțiune
 trebuie să ai în vedere și riscurile ei.* Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor la liceul „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din Ploiești (1904-1906) și apoi la București.
* Debutează publicistic în suplimentul literar al ziarului „Adevărul” (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la „Epoca”, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat, în 1905, cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I. Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), fără să devină adeptul doctrinelor respective, toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volumul de debut „Pași pe nisip” (I-II, 1906). În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de la „Sămănătorul”, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
* Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss și opera sa literară și ca lucrare suplimentară, „Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle” (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet. * Colaborează la revista „Convorbiri literare” de sub conducerea lui Mihail Dragomirescu (între anii 1907-1909) și publică primele două volume de „Critice” (I, 1909; II, 1910). În această perioadă editează monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) și Gh. Asachi (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde, în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde, în 1913, criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade, cu un curs despre romantism).
* În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în periodicele „Flacăra”, „Lectura pentru toți”, „Naționalul”, „Românul”, grupate apoi în volumele „Pagini de război” (1918) și „În cumpăna vremii” (1919). A editat magazinul ilustrat „Lectura pentru toți” (1918-1920) și a fost fondatorul revistei care va impune o nouă direcție în literatura postbelică – „Sburătorul” (1919-1922; serie nouă, 1926-1927), patronînd, pînă la sfîrșitul vieții și cenaclul literar omonim.
* A colaborat la diverse publicații ale vremii: „Convorbiri literare”, „Viața românească”, mai ales la „Convorbiri critice”, „Falanga”, „Flacăra”, „Noua revistă română”, „Rampa”, „Viața literară”. Toate aceste articole și foiletoane publicate în presă, vor apărea în „Critice” (I-X, 1909-1923).
* În foiletoanele apărute în „Sburătorul”, criticul și-a sistematizat ideile, fixând o nouă doctrină, pe care a numit-o „modernism”. Această nouă teorie este expusă în prima și cea mai controversată lucrare a sa de sinteză: „Istoria civilizației române moderne” (I-III, 1924-1925). O altă sinteză o constituie „Istoria literaturii române contemporane” (I-VI, 1926-1929), în care a formulat o nouă teorie — „Mutația valorilor estetice” (în volumul VI). Autorii și portretele din „Critice”, precum și acelea din „Istoria civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane” sînt reluate și îmbogățite, sub latura morală, în „Memorii” (I-III, 1930-1937) și „Aqua Forte” (1941).
* Ca istoric literar, a lăsat multe lucrări valoroase, pe lîngă monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) sau Gh. Asachi (1921), cele mai importante fiind: „Titu Maiorescu” (I-II, 1940), „Petre Carp” (1941), „Titu Maiorescu și posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu și contemporanii lui” (I-II, apărute postum, în 1943-1944), precum și „Antologia ideologiei junimiste” (1942). Opera sa mai cuprinde și două romane despre Mihai Eminescu („Mite”, 1934 și „Bălăuca”, 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri („Aripa morții”, „Comedia dragostei”, „Lulu”, „Viață dublă”), teatru (drama în trei acte „De peste prag”, 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit, și Vergiliu.

* Unica sa fiică, regretata scriitoare, memorialistă și eseistă Monica Lovinescu, stabilită la Paris după 1947, o binecunoscută specialistă în domeniul literaturii române contemporane (și una dintre cele mai cunoscute voci, alături de soțul său, scriitorul Virgil Ierunca, ale postului de radio, „Europa Liberă”, unde a realizat ani buni emisiunea „Teze și antiteze la Paris”), a fost și o acerbă opozantă a regimului totalitar comunist din România. Prozatorul Anton Holban, dramaturgul Horia Lovinescu și criticul literar și esoteristul Vasile Lovinescu i-au fost nepoți.
* După moartea sa (survenită la 16 iulie 1943, la București), soția sa, profesoara Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu este arestată (deși se afla la o vîrstă înaintată, peste 70 de ani), fiind condamnată politic, ea găsindu-și sfîrșitul în închisorile staliniste. A reușit in extremis să salveze de la percheziții unul dintre manuscrisele volumelor de „Memorii”, publicat postum. Aceste întîmplări se regăsesc în volumul alcătuit de Doina Jela, „Această dragoste care ne leagă” (non fiction), dar și în cartea autobiografică „La apa Vavilonului” a Monicăi Lovinescu, sau sînt inserate în „Jurnalele” acesteia.
Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată și cărțile au fost arse într-o casă conspirativă a Securității Statului din centrul Bucureștiului.
* La 10 septembrie 1991 a devenit membru titular, post-mortem, al Academiei Române.
***
Puțini au avut de la început și într-o măsură atît de hotarîtoare, ca E. Lovinescu, conștiința vocației critice. Avînd despre sine și, în genere, despre critică o altă înțelegere și prețuire, respingînd de la început prejudecățile unei activități facile care parazitează pe marginea textelor. Convingerea lui sigură a fost că un critic se naște, nu se face. Cultura desăvîrșește ceea ce natura însămînțase de mult, și între poet și critic nu e o diferență esențială din moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. Privind expresia, critica are, iarăși, posibilitățile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur, măsura originalității cu observația că, spre deosebire de poet, criticul operează cu simboluri intelectuale, aduse la înțelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri și comparații edificatoare ușor de prins.***
„Prin Concert din muzică de Bach (1927), o nouă literatură română începe printr-o afirmaţie definitivă; sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii orăşeneşti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lică Trubadurul, crai de mahala, în care germinează virtualităţile ascensiunilor fulgerătoare, şi până la prinţul Maxenţiu, floarea de seră a unei rase istovite, între care nimic nu-i lăsat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emoţii ale concertului), nici forţele instinctuale, nici patologia, nici virtuţile burgheze, nici feminismul, într-un cuvânt, nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieţi chinuite de atîtea nevoi şi aspiraţii. În faţa unei opere de artă, problema situării păşeşte în primul plan. Concertul înseamnă o deschidere de drum, iar prin viaţa intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanţa compoziţiei, literatura română n-are ce-i pune deasupra.”(despre Hortensia Papadat-Bengescu în „Istoria literaturii române contemporane”)


20. Haihui printre imagini - Oct 30, 2019 10:48:00 AM
Corneliu Baba(1906-1997)„Cei doi ani care au urmat după plecarea mea din Iaşi (1950-1952) au fost cei mai grei. N-aveam unde locui; nu întotdeauna aveam ce mînca. Din cînd în cînd eram invitat la dejun de vreunul dintre noii mei prieteni. Cînd foamea mi-o cerea, mă invitam… eu singur. (…) Mă întîlneam cu Pallady, Dărăscu, Ressu. Vorbeam despre pictură şi despre timpul care trece. (…) Criticam opresiunea care sufoca arta şi desenam proiecte...”
George Enescu închipuit de Corneliu Baba„Eram în transă, învăluit de un fel de exaltare, cu inima bătându-mi tare. Obsesia acestei siluete m-a însoţit apoi întreaga viaţă şi a condiţionat studiile mele ulterioare, consacrate portretului său”. 





21. Vagabondul genial... - Oct 30, 2019 10:05:00 AM
„Nu rareori ni se întîmplă să vedem pe drum cîte-un bărbat cu chipul palid și cu privirile rătăcite, ori cîte-o femeie plîngînd. Dacă am fi – în adevăr – niște ființe superioare, ar trebui să oprim pe bărbatul sau pe femeia aceea și să le oferim pe dată ajutorul nostru. Aici ar sta toată superioritatea pe care aș fi dispus să i-o atribui omului asupra animalelor! Și, cu toate acestea, niciodată nu se întîmplă așa ceva”.Panait Istrati1884-1889 – copilărește la Baldovinești (Brăila), aflându-se în grija unchilor săi Anghel și Dumitru, care vor fi figuri foarte importante în opera scriitorului.
1897 – absolvă clasele primare și intră băiat de prăvălie la un grec, Kir Leondia, unde învață grecește.1898 – părăsește cârciuma lui Kir Leonida, după moartea prietenului său recuperat literar sub numele de Căpitan Mavromati, începe să citească Dostoievski, se angajează la plăcintăria Kir Nicola unde îl cunoaște, în jurul anului 1900, pe misteriosul emigrant rus Mihail, următorul său mare prieten, alături de care va colinda lumea mediteraneană.1901 – pleacă în vagabondaj la Giurgiu, muncind ca hamal, leagă prietenie cu un salahor armean, Sarkiss, care îl ajută să se întoarcă la Brăila și se deprindă tainele artei de a zugrăvi case de oameni.1904 – pleacă la București cu Mihail Kazanski, lucrează agenți la biroul de plasare al lui Gheorghe Cristescu (important în mișcarea de stânga a acelor timpuri). Mai activează ca fecior de casă, garçon la un hotel și servitor la spital, se anturează cu socialiștii, în 1905 fiind prezent la mișcarea de solidaritate cu revoluția rusă și împotriva masacrului de la Sankt Petersburg și a arestării lui Maxim Gorki. În timpul ciocnirilor de stradă, este arestat fiind condamnat ulterior la închisoare cu suspendare.1906 – debutează ca gazetar în România muncitoare, cu un articol în care relatează un episod revoltător de exploatare a unui chelner (Apostolescu) de către patronul hotelului Regina din Constanța; la data la care scrie articolul, Istrati era încă angajat și el la Regina, acest comportament de om revoltat fiind definitoriu pentru toată cariera lui publicistică și literară. În anii următori vagabondează și mai mult prin porturile Mediteraniei (călătorește adeseori clandestin), un moment de cumpănă îl constituie vara lui 1909 când prietenul său Mihail (bolnav de tuberculoză, boală care îl va răpune și pe Istrati) pleacă să se trateze la Odessa, de unde nu se mai întoarce niciodată.1915 – se căsătorește pentru prima dată (va avea trei soții), cu Janette Gheorghiu, născută Maltus, văduva lui Ștefan Gheorghiu (important lider al mișcării socialiste și bun prieten cu Panait Istrati, au călătorit împreună la Egipt). Căsătoria este una de formă, dar chiar și așa scriitorul o resimte drept infernală.Împreună cu prietenul său, scriitorul grec Nikos Kazantzakis

1916 – pe fondul intrării României în Primul Război Mondial, grav bolnav de tuberculoză, Istrati se decide să emigreze în Elveția (stat neutru). Avea o crescătorie de porci la Brăila (deschisă cu bani împrumutați de la Constantin Dobrogeanu-Gherea), o lichidează și pleacă la sanatoriul de la Leysin, unde începe să studieze temeinic franceza, citind din clasicii literaturii.1919 – este internat de Crucea Roșie Americană într-un sanatoriu (Sylvanne-sur-Lausanne), unde se împrietenește cu un ziarist J. Jéhouda, care îi dă să citească Romain Rolland. Lectura din umanistul francez îi schimbă viața. Stăpânește deja franceza cât să publice în iunie 1919 într-o gazetă din Geneva un articol (în fond, o adeziune la bolșevism). În august îi trimite o scrisoare lui Rolland, la un hotel din Interlaken, care i se întoarce cu mențiunea Plecat fără adresă. Epistola n-a ajuns atunci la Rolland – era scrisoarea unui om disperat, care se descria ca aflat în fața morții. În definitiv, o spovedanie. Deznădejdea se instalase în Panait Istrati încă din aprilie, când moare, la Brăila, mama sa, Joița.1920 – părăsește Elveția pentru Paris, unde muncește ca zugrav, apoi se stabilește pe Coasta de Azur, își câștigă pâinea ca vânzător de ochelari, fotograf ambulant, ambalează cărți într-o librărie, trăiește în condiții foarte grele.1921 – în ianuarie îi scrie o nouă scrisoare (de adio!) lui Romain Rolland, dar nu i-o expediază, încuind-o într-un cufăr. Pe 4 ianuarie își taie beregata într-o grădină publică din Nisa, având asupra sa scrisoarea din august 1919. Este salvat miraculos, un ziarist află de epistolă, o publică în presă, Rolland află de existența lui Istrati și așa începe ceea ce avea să fie cea mai glorioasă carieră literară a unui român în prima jumătate a secolului XX (cel mai tradus și elogiat scriitor de origine română al acelor timpuri, Istrati și-a scris opera în franceză).1923 – la îndemnul lui Rolland de a scrie, reușește să dea una după alta povestiri excepționale, în august-septembrie i se publică Kira Kiralina, care are un succes formidabil de critică și de public. Rolland îl descrie drept un nou Gorki balcanic. Și în tot acest timp, Istrati continua să își câștige pâinea ca zugrav în Paris. Mai exact, când i se publica Kira, el trebăluia pe schele, spoind pereții Liceului Saint Louis, din Bulevardul Saint-Germain nr. 44, pentru 32 de franci și 50 de centime pe zi.1927-1929 (februarie) – călătorește șaisprezece luni (în două runde) în Uniunea Sovietică, de unde se întoarce total decepționat de ce înseamnă, pus în practică, comunismul, printre partenerii săi de călătorie s-a numărat scriitorul grec Nikos Kazantzakis; cât încă se afla în URSS a încercat în repetate rânduri să protesteze față de nedreptățile constatate în patria socialismului;1929 (octombrie) – e publicată cartea Spre o altă flacără, e primul mare scriitor european care demască de o asemenea manieră comunismul, este marginalizat de prietenii săi comuniști, în presa franceză se lansează o campanie de denigrare și calomniere, care va continua până la moartea sa în 1935 (fiind acuzat inclusiv că a fost agent al Siguranței, serviciul secret al României interbelice – acuzații dovedite ulterior false);1935 – Istrati moare în aprilie ’35, la 51 de ani, bolnav de tuberculoză, singur, sărac, fără prieteni, ultimele articole le scrie într-o revistă cu tentă legionaroidă, față de care nu semnează niciun fel de adeziune – încă din 1933 anunțase că rămâne un om revoltat care nu mai aderă la nimic în afară de suferința semenilor săi. (sursa: Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003)

22. Remember... - Oct 29, 2019 12:57:00 PM
ZECE DINTR-O SUTĂ - CARTEA SUNETELORAnul trecut, pe vremea aceasta, cu prilejul împlinirii a 10 ani de existență, revista virtuală „Arta Sunetelor” (http://www.artasunetelor.ro/), diriguită cu mînă sigură, cu inteligență, har și cu o tenacitate, pentru mulți, abnormă, de prietenul nostru Radu Lupașcu, oferea un prețios dar tuturor iubitorilor artelor cu ștaif, în general și muzicii de cea mai bună calitate, în special. Mă refer la antologia aniversară „Zece dintr-o sută – Cartea sunetelor” (coordonatori Ioan Big, Gabriel Petric și Radu Ioan Lupașcu, editura „Alpha Print Xpress”, 2018, două volume, 1300 de pagini). 
Sînt la fel de bucuros și de onorat, în același timp, că am fost așezat alături de cei care au scris cele două volume, conținînd texte realmente captivante și pline de miez (semnate de Liviu Antonesei, Denis Dinulescu, regretații Teodora Ionescu și Florin Silviu Ursulescu, V. R. Cantacuzu, Nelu Stratone, Florian Lungu, Virgil Mihaiu, Grid Modorcea, Ioan Big, Radu Ioan Lupașcu, Gabriel Petric și mulți alții), nume de notorietate ale jurnalisticii muzicale autohtone (și nu numai!), personalități cu alonjă culturală remarcabilă, scriitori și publiciști redutabili, ei însuși împătimiți și rafinați cunoscători ai fenomenului muzical românesc și universal de calitate, deci nume de prestigiu, care conferă noii apariții editoriale (o bucoavnă tînără, scuzat fie-mi oximoronul, înveșmîntată în vaporoase haine grafice) o greutate specifică mare și care nu mai au nevoie de nici o prezentare.Încă o dată, acum, la aniversarea unui an de viață, felicitări coordonatorilor lucrării și tuturor acelora care au contribuit la moșirea ei!


23. Gînduri răsucite - Oct 29, 2019 12:28:00 PM
„La toate vârstele, semne mai mult sau mai puțin vizibile ne avertizează că a venit vremea să ieșim din scenă. Noi însă amânăm, încredințați că, o dată cu venirea bătrâneții, aceste semne vor fi în fine atât de limpezi că ezitarea ar fi necuviincioasă. Ele sunt limpezi, într-adevăr, dar noi nu mai avem destulă forță ca să comitem actul decent prin excelență.” Cioran (din Caiete III 1969-1972,  Humanitas, 2010)
24. In memoriam - Oct 29, 2019 11:07:00 AM
Vladimir Bukovsky(30.12.1942–27.10.2019)Scriitorul și disidentul rus a murit în Cambridge (Marea Britanie), în urmă cu două zile. 
Avea aceeași  vîrstă, 76 de ani, cu a sistemului concentraționar pe care n-a încetat  să-l critice dur și să-l demaște întreaga sa viață. 

Vladimir Bukovski a fost, alături de Soljeniţîn şi Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomunişti din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70.A făcut treisprezece ani de detenţie în gulagul lui Hruşciov şi Brejnev. A fost expulzat în 1976 în Occident, mai precis schimbat cu un lider comunist chilian, pe pământul Elveţiei.Vladimir Bukovski a întruchipat strălucit tipul de luptător intelectual care, după perioada de rezistenţă şi de detenţie în lagăre şi în închisori, a continuat, în libertate, să gândească şi să analizeze situaţia la zi a ţării sale şi a actualităţii internaţionale, nefăcând nici un rabat la convingerile sale politice.
Bukovski a fost invitatul de marcă al Memorialului Sighet in vara lui 2002, participând la simpozionul internațional și apoi la Școala de Vară. Bukovski a stat aproape două săptămâni în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, ţinând conferinţe, participând la dezbateri, răspunzând la întrebări, întreţinându-se zi şi noapte cu toţi cei care îi doreau compania, de la istoricii şi foştii rezistenţi, la ziariştii și la elevii din toate părţile României şi Republicii Moldova. O parte din aceste convorbiri, purtate non-stop, dacă nu în sălile de lucru atunci în grădina hotelului, sau pe străzi, sau pe malul Izei, au fost înregistrate şi au constituit materia cărţii Bukovski la Sighet, publicată de Fundaţia Academia Civică în 2002. Tot atunci și-a dat acordul pentru ca Academia Civică să traducă  și să publice romanul său  autobiografic Şi se întoarce vântul  (Fundația Academia Civică, 2002, trad. Dumitru Balan). (Sursa: www.memorialsighet.ro)
*** Conferinţă ţinută de Vladimir Bukovski la Şcoala de vară de la Sighet (11 iulie 2002)
Astăzi voi fi foarte tehnic, plin de detalii şi fapte concrete şi aş vrea să fiţi foarte atenţi. Aş vrea să fim de acord în primul rând asupra procedurii (datorită dificultăţilor de limba şi importanţei documentelor ce vor fi prezentate); dacă cineva nu înţelege ceva, să ridice mâna, dar vă rog să formulaţi întrebări foarte precise, nu declaraţii.Când v-am vorbit luni (în cadrul dezbaterii despre „Cartea neagră a comunismului”, n.ed.), v-am explicat în detaliu cum, în 1992, la Curtea Constituţională a Rusiei, când se judeca procesul între preşedintele Elţîn şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, am avut deodată acces la Arhivele Secrete ale C.C. al P.C.U.S. V-am explicat, şi sper să vă amintiţi, că am reuşit să scanez majoritatea materialelor, deşi oficial nu se permitea copierea lor. Iar imediat ce procesul s-a încheiat, aceste documente au fost din nou clasate pentru încă 30 de ani. Prin urmare, lucrurile pe care vi le voi arăta astăzi şi pe care urmează să le discutăm sunt încă secret de stat la Moscova…Vă voi arăta nişte copii pe care, după ce le-am publicat în cartea mea, „Judecată la Moscova”, le-am pus, împreună cu alte peste 7 000 de documente, pe internet. Deci puteţi găsi aceste documente, în rusă, pe internet, putând fi accesate cu un click de mouse. Oficial, dacă mergeţi la Moscova şi cereţi aceste documente la Arhivele Centrale, vi se va spune că nu se poate, sunt secrete.Haideţi să discutăm ceea ce aţi văzut în câteva dintre aceste documente. Deoarece sistemul sovietic a durat atât de mult timp, 75 de ani – 76 ca să fiu precis –  documentele sunt atât de numeroase (sunt miliarde de documente), încât nimeni, nici măcar un grup de oameni, nu le-a putut vedea pe toate. Ne-am separat, deci, în grupuri diferite, fiecare grup alegând o perioadă a istoriei mai familiară, pe care urma să o studieze. Eu am ales perioada de la sfârşitul anilor ’60 până la sfârşitul anilor ’80, mai ales pentru că voiam să studiez criza finală a sistemului comunist în Uniunea Sovietică şi să fac un post-mortem al acestei crize (o autopsie) pentru a vedea din ce cauză s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat. Mi se părea interesantă această perioadă şi pentru că aveam ideile şi experienţele mele asupra inevitabilităţii acestei crize şi voiam să mă verific, să-mi verific raţionamentele. În ciuda faptului că m-am concentrat atât de mult asupra sfârşitului sistemului sovietic, am făcut, totuşi, şi nişte copii ale documentelor din timpul lui Stalin, pentru că e aproape imposibil să judeci ultima perioadă a istoriei sovietice fără să arunci o privire asupra perioadelor anterioare. Fără această privire retrospectivă s-ar înţelege mai greu de ce şi cum reacţionează oamenii la diferite evenimente, de ce nu au făcut mai mult, ş.a.m.d. V-am adus câteva documente din perioada de început a guvernării Stalin care vorbesc de marea teroare: aceasta, spre exemplu, este o notă a lui Stalin, scrisă pe o bucăţică de hârtie, condamnând la moarte 6600 de oameni … Este doar un episod banal din timpul guvernării lui Stalin. El semna astfel de hârtii de mai multe ori pe zi. Ce se spune în acest document? Se permite, în regiunea Krasnoiarsk (o regiune din Siberia), uciderea unui număr suplimentar de 6600 de persoane din „categoria I”. Foarte enigmatic! Ce însemna în realitate?Victoria comunismului în multe ţări era întotdeauna corelată cu distrugerea în masă a populaţiei. Comunişti doreau să schimbe întreaga societate. Întâi au distrus elitele conducătoare, armata, forţele poliţieneşti. Apoi, regimul comunist, ca şi regimul nazist – şi, de altfel, ca orice regim totalitar – a mers până la a schimba structura societăţii prin distrugerea masivă a unor straturi ale populaţiei. Ele nu erau neapărat pentru comunişti un pericol imediat, ci ceea ce ei numeau “clasa potenţial ostilă regimului”, incluzând pe oricine era capabil de vreo formă de rezistenţă mai târziu. Acest lucru se relua periodic în Uniunea Sovietică şi, uneori, şi în ţările Europei de Est, distrugând astfel “clasa potenţial ostilă” care reprezenta partea cea mai activă a populaţiei. Ştiind că scopul principal al regimului sovietic s-a dovedit a fi, în cele din urmă, formarea unui „om nou”, a unei noi creaturi sociale, era necesar să se distrugă orice parte a populaţiei care ar fi fost greu de manevrat. Ce puteau să facă? Pentru fiecare district au întocmit un plan, incluzând un număr de persoane care au fost numite “duşmani ai poporului”; de obicei acest număr era de ordinul zecilor de mii. De exemplu, în Ucraina, 300 000, în Armenia, 30 000, în Belarus 20 000, etc. După ce poliţia secretă transmitea planul organizaţiei de partid locale, aceasta îi răspundea lui Stalin că a îndeplinit planul dat şi, ca buni comunişti ce erau, cerea suplimentarea numărului de „duşmani ai poporului”, întocmind liste adiţionale pe care le trimitea lui Stalin spre aprobare. Şi Stalin aproba. Asta era procedura. Am aici un document prin care se aproba un număr suplimentar de 1000 de persoane din Armenia, 1500 din Belarus etc. În 1937, 1938, aşa numiţii „ani ai terorii”, acest lucru se întâmpla în repetate rânduri. După ce distrugeau un număr iniţial indicat în aceste ordine, autorităţile locale raportau din nou că nu e de ajuns, că ar fi mai mulţi de distrus, iar Comitetul Central autoriza din nou distrugerea a mii şi mii de oameni. Nu era nimic personal, pentru ei duşmanii poporului reprezentau doar cifre. Nu le păsa dacă oamenii aceia erau „duşmani ai regimului” sau nu. Ei distrugeau categorii sociale, nu indivizi. Distrugeau pe cei mai buni ţărani, pe cei mai buni muncitori, pe cei mai buni intelectuali, elita oricărei clase, care ar fi putut avea un grad mai mare de independenţă. De la început, scopul principal a fost acela de a distruge orice formă de rezistenţă a societăţii. Pentru că avem aici participanţi din Republica Moldova, am adus un document care ilustrează acest proces în Moldova. După cum ştiţi, Republica Sovietică Moldova a fost creată foarte târziu, după al doilea război mondial, dar această fază a exterminărilor a fost recuperată până la urmă. Şi cine se ocupa de Moldova în acea perioadă? Tovarăşul Brejnev, prim-secretarul Partidului Comunist din Moldova. Şi imediat după ce a devenit secretar, a scris la Moscova spunând că toate celelalte republici aveau duşmani, iar ei nu, să li se dea şi lor dreptul să ucidă nişte oameni, cerând să li se aprobe o listă de 11.000 familii din cutare categorie, apoi 2.600 persoane, apoi alte 11.000 persoane din altă categorie etc. Bineînţeles, Moscova a aprobat.
(continuare la adresa: http://www.memorialsighet.ro/vladimir-bukovski-sistemul-dublelor-structuri-dublului-limbaj-dublei-constiinte/)

25. Memento - Oct 29, 2019 8:51:00 AM
Dimitrie Cantemir(26 octombrie 1676 – 21 august/1 septembrie 1723)

Este greu să fii cu bogăţia şi cu raiul, pentru că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.
Ţine-te departe de lume, fereşte-te din cărările ei, căci tocmai cînd ţi se arată mai blîndă, atunci îţi pregăteşte laţul.
Crescînd needucat, copilul mic animal se socoteşte, iar cînd a devenit bărbat, un bou mare se numeşte.
Ignoranţa le este proprie acelora cărora li se pare că ştiu mai mult decât trebuie şi se laudă că cunosc şi înţeleg nenumăratele lucruri.Cantemir***„Ceea ce deosebește pe vechiul Domn moldovean, mulți ani trist pribeag în Rusia, deși a fost cneaz și senator al Împărăției, favorit și sfetnic științific al lui Petru cel Mare, înconjurat de o familie de oameni inteligenți, în care și o fată de o rară distincție, Maria, care era să fie Țarină alături de Petru, și însurat după moartea soției d’întâiu, Cantacuzina Smaranda, fată a lui Șerban-Vodă, cu o tânără prințesa rusă, crescută în Suedia, este, în zilele de tinerețe petrecute în Moldova și la Constantinopol, în zilele de maturitate din acest exil, în zile bune și în zile rele, o nesfârșită tinereță de suflet. Un suflet omenesc e tânăr atunci când lumea, cu frumusețile și cu tainele ei, când oamenii cari-l încunjurau, orice sentimente ar avea față de dânsul, când el însuși, cu tot ce cuprinde și cu tot ce ascunde, îi sunt un obiect de necontenită curiositate, de neastâmpărată dorință de a ști”.Nicolae Iorga
„Moldova era cîrmuită atunci de principele Cantemir care reunea talentele grecilor vechi, ştiinţa literelor şi a armelor“.Voltaire(„Histoire de Charles XII“)
***Supranumit Regele muzicii vechi (evul mediu, renaştere, baroc), celebrul muzician spaniol Jordi Savall* a înregistrat muzica lui Dimitrie Cantemir pe CD-ul „Istanbul. Dimitrie Cantemir – Le livre de la science de la musique“ / „Istanbul. Dimitrie Cantemir – Cartea Ştiinţei muzicii**”, care include nouă piese scrise de marele cărturar, într-un sistem de notaţie inventat de el însuși. Savall a înregistrat muzica la propria casă de discuri, „Alia Vox”, în noiembrie 2009, alături de ansamblul pe care-l conduce, Hespèrion XXI.


N.B. Concertul desfășurat pe scena Ateneului Român în luna decembrie a anului 2011, a constat într-o suită de melodii otomane din secolul al XVII-lea, de inspiraţie sefardă şi armeană. Noutatea  evenimentului a fost reprezentată de faptul că multe dintre cîntecele interpretate au fost compuse sau culese de către Dimitrie Cantemir. Organizatorul concertului a fost Institutul Cultural Român, cu sprijinul Departamentului de Cultură al Generalitat de Catalunya, Institutul Ramon Llull şi Programul Cultura al Uniunii Europene. Concertul a fost dedicat memoriei soţiei lui Jordi Savall, soprana Montserrat Figueras i García (1942-2011), alături de care a trăit, a lucrat şi a creat timp de 45 de ani.
*„Reacţiile pe care le-am receptat în toate ocaziile în care am prezentat acest program, precum şi ecourile pe care le-am avut cu privire la disc din partea specialiştilor, au fost entuziaste. Cred că toată lumea este uimită să descopere o muzică atât de frumoasă, de plină de energie, plină de nostalgie, cu mult caracter, foarte diferită de ceea ce cunoaştem în creaţia occidentală, şi în acelaşi timp să îl cunoască pe Cantemir care a fost o personalitate a epocii, cu o cultură impresionantă, multă ştiinţă şi muzicalitate. Cred că era momentul să se afle despre acest cărturar, cu vederi largi, iar la acea epocă era cu adevărat un personaj european, deschis tuturor culturilor europene.”Jordi Savall(fragment din interviul difuzat în cadrul emisiunii „Music box", în data de 29 martie 2010; sursa: www.romaniamuzical.ro)
* Jordi Savall s-a născut în anul 1941 în regiunea spaniolă Catalunia. A absolvit Conservatorul din Barcelona. Printre colaboratorii săi apropiaţi s-a numărat soţia sa, regretata soprană şi harpistă Montserrat Figuéras i Garcia (1942-2011), dar şi cei doi copii ai lor, Arianna Savall (soprană şi harpistă) şi Ferran Savall (lăută, teorbă şi chitară barocă). În decursul carierei, Jordi Savall a înregistrat peste 160 de CD-uri. Participarea sa la realizarea filmului Tous les Matins du Monde (regia: Alain Corneau, 1991) a adus filmului un Premiu César pentru cea mai bună coloană sonoră. Susţine peste 140 de concerte pe an, iar discografia se completează anual cu şase albume noi.** Lucrarea Kitâbu Ilmi’l-mûsîkî (Cartea științei muzicii), a fost dedicată de Cantemir, Sultanului Ahmed III (1703-1730).
„Cartea științei muzicii a lui Dimitrie Cantemir, sursa istorică ce a stat la baza înregistrărilor noastre, este un document excepțional din multe puncte de vedere: în primul rând, un izvor fundamental de informații privind teoria, stilurile și formele muzicii otomane din secolul al XVII-lea, dar și o foarte interesantă imagine asupra vieții muzicale din una dintre cele mai de seamă țări ale Orientului. Această culegere de 355 de compoziții (inclusiv 9 semnate de Cantemir), folosind un sistem de notație muzicală inventat chiar de autor, constituie cea mai importantă culegere de muzică instrumentală otomană din secolele al XVI-lea și al XVII-lea care a supraviețuit până astăzi. Eu am descoperit acest repertoriu în 1999, în timp ce pregăteam proiectul despre Isabella I de Castilia, când colegul și prietenul nostru Dimitri Psonis, specialist în muzica orientală, ne-a sugerat să folosim un vechi marș militar din respectiva culegere ca ilustrație muzicală pentru aniversarea cuceririi Constantinopolului de către armatele otomane ale lui Mohamed II.”Jordi Savall