Despre mine

Eugen P.

Obsedat de muzica buna.

Blogs Home » Edu » Istorie » Tribut Istoriei

Tribut Istoriei

Blog despre istorie şi oameni. De ce istorie şi oameni. Tind să cred că cum am fost oameni cu o mie de ani în urmă aşa şi am rămas, cu aceleaşi şabloane de comportament şi gîndire. Multe sau schimbat pe parcursul timpului dar esenţa a rămas aceeaşi.

Articole Blog

01. Heraclit din Efes, Fragmente - Jan 30, 2018 11:41:00 AM
         Nefiind istoric, filosof sau filolog după profesie, nimic altceva decât o muncă de diletant această traducere nu o pot numi, totuşi pasiunea şi interesul pentru istoria şi filosofia antică îşi au impactul asupra lucrării de faţă. Pe lăngă aceasta, am fost motivat de faptul că, în română online nimic destoinic nu se găseşte; ceea ce este, în opinia mea sunt nişte traduceri literare care nu sunt întru totul aproape de adevăratul conţinut şi stilistica lui Heraclit.         Traducerea a fost făcută după textul rus a lui V. Nilender, Moscova 1910 (care la rândul său a fost tradus după Hermann Alexander Diels, Herakleitos von Ephesos, 2. aufl. Berlin 1909) cu rectificări după traducerea rusă a lui A. Macovelschi (care la rândul său are şi ea o înclinaţie mai mult literară) şi traducerea engleză a lui W. Harris.
Ultrecht Moreelse Heraclite

 FRAGMENTE
1. Sextus Empiricus: ”Necătând că Logosul (= Cuvântul) există, veşnic, -- neînţelegători sunt oamenii: şi până a-l auzi -- și auzindu-l pentru prima dată. Căci (unii) -- chiar de totul se-ntâmplă în concordanţă cu acest Logos -- sunt asemeni celor nepricepuţi, încercând şi în epos, şi în munci să înţeleagă ceea, ce eu enunţ: totul deosebind după natură şi tâlcuind, după cum apare. Iar altor oameni le scapă şi ceea ce fiind treji fac, precum şi ceea, ce ațipind”.2. de aceea trebuie de urmat ”comunul adică” obştescul. Căci ceea ce-i comun -- este obeştesc. ”Măcar că Logosul este comun, trăiesc majoritatea, de parcă au propria înţelegere”.3. Aetius: [despre mărimea soarelui] ”lăţimea -- piciorului omenesc”.4. Albert cel Mare: ”Dacă fericirea ar fi în desfătarea trupului -- fericiţi am numi noi boii, când găsesc ei mazăre de mâncare”.5. Aristocrit: ”Dar se curăţă degeaba, cu sânge spurcându-se: de parcă cineva nimerind în noroi, -- cu noroi ar începe să se spele. Și nebun ar părea el, dacă alt om l-ar observa făcând aceasta. Şi idolilor acestora se roagă -- de parcă cineva cu casele vorbeşte -- nimic neştiind despre zei și eroi: cine sunt ei în esenţă.”6. Aristotel: soarele -- cum spune Heraclit -- nu este doar ”ziua tânăr” dar mereu, el este tânăr necontenit.7. iar unii cred, că fumul mirositor emanat la ardere este mirosul, comun şi pământului, şi aerului. Şi toţi tind spre el datorită mirosului. De aceea şi Heraclit a spus, că ”dacă tot ce există s-ar face fum -- nările ar recunoaşte”.8. Heraclit: ”Cele ce se bat cap în cap -- se îmbină” și ”din diversitate -- cea mai frumoasă armonie” și ”totul are loc datorită discordiei”.9. ”măgarii paiele ar prefera -- nu aurul”.10. dar, bineînţeles, natura se trage spre contrariu și din el primește ea un fel de sintonie -- și nu spre seamăn; astfel, fără îndoială, ea a legat bărbătul cu femeia, nu una sau alta cu seamănul său, şi prima soglăsuire ea a făcut-o cu ajutorul contrariilor, și nu prin asemănări. Dar se pare, că şi arta, imitând natura, face aceleaşi lucruri. Căci pictura, amestecând special culorile albă, şi neagră, şi galbenă, şi roşie -- primeşte imagini, ce se potrivesc cu natura exemplelor deduse de ea. Iar muzica, unind împreună glasurile înalte, şi joase, lungi şi scurte -- primeşte din diverse sunete o armonie unitară. Iar gramatica, cotrapunând consoanele şi vocalele, -- alcătuieşte din ele o artă întreagă. Astfel au fost şi cele spuse de Heraclit Obscurul: ”relaţiile: întregul şi neîntregul, cele ce se unifică şi cele ce se diversifică, melodiosul şi nemelodiosul și din toate unitarul* și din unitar tot.”11. iar animalul -- şi sălbatic, şi domestic, şi ce se hrăneşte în văzduh, şi pe pământ, şi în apă şi se dezvoltă, şi moare, supunându-se poruncilor lui Dumnezeu: ”căci fiecare dihanie cu biciul lui ”Dumnezeu” se paşte”, cum spune Heraclit.12. Arius Didymus: Zenon spune, că sufletul este o emanație de fum simţibilă -- ca şi Heraclit: anume, dorind a explica că sufletele ce se emană mereu devin raţionale -- el le-a asemănat cu şuvoaie, spunând aşa: ”către cei ce intră în aceleaşi şuvoaie -- alte şi alte ape se scurg. Aşa şi sufletele din vlagă se emană”.
13. Athenaeus: Căci un om plăcut nouă nu trebuie să fie murdar sau nespălat, sau, după Heraclit ”iubitor de baligă”.
14. Clement al Alexandriei: aşa deci cui îi proroceşte Heraclit din Efes? ”rătăcitorilor în noapte, magilor, menadelor, miştilor”, pe ei el îi ameninţă cu osânda după moarte, lor le proroceşte focul ”căci misterelor stabilite pentru oameni necistit se dedau”.
15.”căci, de nu în cinstea lui Dionis ar organiza marşuri şi ar cânta imnuri în cinstea lui Falus -- ar fi făcut şi mai ruşinos! căci Hades în sine -- e acelaşi Dionis, în faţa căruia se nebunesc în Linae”.
16. căci, poate, reuşim a scăpa de lumina perceptibilă, dar de cea raţională  -- imposibil; sau -- cum spune Heraclit: ”de ceea ce nu apune niciodată -- cum să scape cineva?”
17. ”căci nu înţeleg majoritatea: ce e ceea ce li se nimereşte? şi studiind nu ştiu, dar singuri cred” (că ştiu).
18. ”dacă nu nădăjdueşti -- ceea ce nu nadăjdueşti nu vei pătrunde, de-o fi de nepătruns şi inaccesibil”.
19. Heraclit spune, ocărând, că sunt aşa necredincioşi care: ”nu pot nici a asculta, nici a spune”.
20. aşa deci, este clar, că Heraclit socoate naşterea un rău, când spune: ”cei născuţi -- a trăi doresc şi moartea a o primi; mai corect -- liniştirea; şi copiii îi lasă -- ca (şi), ei să moară”.
21. şi oare nu numeşte Heraclit moartea -- naştere? ... spunând aşa cuvinte: ”moartea -- tot ce fiind treji vedem, iar ce aţipind {vedem} -- vis”.
22. ”căci cei ce caută aur - mult pământ sapă, şi găsesc puțin”.
23. ”Adevărului nume nu ar fi cunoscut, dacă el nu ar fi existat”.
24. ”pe cei căzuţi în luptă îi cinstesc zeii şi oamenii”.
25. ”căci cu cât mai măreaţă este moartea -- cu atât mai măreaţă-i partea dobândită la moarte”.
26. ”omul în noapte (de moarte) lumina îşi aprinde singur; şi nu este mort el (stingându-şi ochii), ci viu; dar el contactează cu cei morţi -- aţipind (stingându-şi ochii), fiind treaz -- contactează cu cei ce aţipesc”.
27. ”pe oamenii morţi îi aşteaptă tot, la ce nu speră, ce nu gândesc”.
28. căci ”părerile cel mai chibzuit le află, păstreză; dar totuşi Adevărul îi va lua pe ziditorii şi martorii minciunii”.
29. ”căci aleg una, din tot cei muritor -- doar cei mai buni: slava veşnic curgătoare; iar majoritatea -- sunt îndopaţi, asemeni vitelor”.
30. ”acest cosmos, este acelaşi pentru toţi, nimeni din zei sau oameni nu l-a creat; ci a fost veşnic şi este şi va fi un foc veşnic viu -- ce cu măsură se aprinde şi cu măsură se stinge”.
31. ”treptele focului: în primul rând -- marea, iar marea -- pe jumătate pământ, iar pe jumătate -- vârtej”. Anume, el spune (adică Heraclit) despre însemnătatea lui, că focul, datorită cârmuitorului ”Logos” şi Dumnezeu -- cu ajutorul aerului se preface în vlagă -- într-un fel într-o oarecare sămânţă a ordinii mondiale, pe care el o numeşte ”marea”; iar din ea din nou se naşte pământul şi cerul şi cel ce-i cuprinde (aerul). Iar cum cosmosul din nou revine la sine şi cum i-a foc -- clar arată aceste cuvinte ale lui: ”el [focul atotcuprinzător]  se revarsă şi se retrage ca marea corespunzător aceluiaşi Logos, care a fost înainte să apară pământul”.
32. ”Unitarul doar înţelepciune a se numi nu doreşte -- şi doreşte numele lui Zeus”.
33. ”Legea: şi unitarului voinţe se supune”.
34. ”auzind nu înţeleg, asemeni surzilor; proverbul despre ei mărturiseşte; fiind prezenţi lipsesc”.
35. după Heraclit”anume, trebuie în destul de multe pricepuţi să fie filosofii”.
36. ”sufletelor -- le este moarte apă să devină, iar pentru apă moarte e -- pământ să devină; dar din pământ apă iese, dar din apă -- suflet”.
37. Columella: dacă doar să-l credem pe Heraclit din Efes, care spune, că ”purceii în glod, iar păsările de curte în praf sau cenuşă se scaldă”.
38. Diogene: dar unii cred, că el a fost primul astronom (=astrolog) ... despre acestea mărturiseşte Heraclit şi Democrit.
39. ”În Priene Bias s-a născut, fiul lui Tentamos, slava lui e mai mare ca a altora”.
40. ”Multă ştiinţă nu învaţă minte şi nici nu o dă. Căci ar fi învăţat şi pe Pitagora şi apoi pe Xenofan şi Hecateus”.
41. căci există ”înţelepciune unitară -- să ajungi la aşa o cunoştere, este ca şi cum ai conduce tot -- tot timpul”.
42. nu odată el spunea, că ”şi Homer merită de la competiţii alungat şi biciuit şi Arhiloh la fel”.
43. ”îngâmfarea trebuie stinsă mai repede, decât incendiul”.
44. ”poporul trebuie să lupte pentru lege, ca pentru ziduri {ale cetăţii}”.
45. ”mergând spre limitele sufletului -- nu le vei găsi -- şi tot drumul parcurgând: întratât de adânc -- se întinde -- Logosul”.
46. şi el spunea, că trufia-i -- ”poceală”**, şi că vederea -- minte.
47. ”nu ne face faţă despre cele măreţe să judecăm”.
48. Etimolog. ”aşa deci, numele arcului -- viaţă, iar lucrul -- moarte”.
49. Galenus ”unul pentru mine -- miriadă {se egalează la zece mii}, dacă el este cel mai bun”.
49*. Heraclit. Alegorie:  ”în unele şi aceleaşi şuvoaie şi intrăm şi nu intrăm, şi existăm şi nu existăm”.
50. Hipolit: aşa deci, Heraclit spune, că totul este unitar: divizibil -- indivizibil, născut -- nenăscut, muritor -- nemuritor, Logos -- Veşnicie, Tată -- Fiu: Dumnezeu cel Drept. ”Nu pe mine, ci Logosul auzind -- de acord a fi e înţelept: unitar este totul”.
51. ”{ei}nu înţeleg, cum cele ce diferă cu sine înseşi se acordă, ca o armonie (= unitar, ἕν) pornită invers, de parcă la arc şi liră”.
52. ”Veşnicia este un copil, ce se joacă cu zarurile -- împărăţia este a copilului”.
53. ”Războiul este a tot tată şi a tot împărat; şi pe aceştia zei îi prezintă, iar pe ceilalţi -- oameni şi pe aceştia robi îi face, iar pe ceilalţi -- liberi”.
54. ”armonia (= unitar, ἕν) ascunsă e mai bună decât cea la vedere”.
55. ”ceea, a ce văzul, auzul -- sunt învăţători, eu preţuiesc întâi de toate”.
56. minţiţi sunt oamenii în cunoaşterea vizibilului, asemeni lui Homer. Iar el a fost din toţi elenii mai înţelept! Şi anume, l-au dus de nas şi pe el băieţaşii, nimicind păduchi, și vorbind: ”tot, ce am văzut şi luat -- am aruncat, iar ce nu vedem şi nu luăm -- purtăm”.
57. ”iar învăţătorul majorităţii -- Hesiod; se crede, că el a cunoscut mai mult de toţi el, care Ziua şi Noaptea nu a înţeles-o, doar ele sunt unitare”.
58. şi binele şi răul [sunt una şi aceiaşi]. ”Dar cer medicii, tăind, cauterizând”, torturând pe cei ce bolesc rău, ”răsplată”; nu sunt demni ei a o primi deloc, ” muncind asupra celuiaşi lucru” -- binelui şi bolilor.
59. ”Filetul are un drum drept şi curb” ({în textul iniţial în loc de filet era folosit alt mecanism care nu are analog în română, pentru comoditate în final s-a ales filet}adică el merge totodată şi vertical şi pe circumferinţă)  -- spune Heraclit -- ”unul şi acelaşi”.
60. ”drumul în sus şi în jos -- este unul şi acelaşi”,
61. ”marea -- apa cea mai curată şi cea mai murdară, băutură şi salvare pentru peşti -- pentru oameni băutură păguboasă”.
62. ”nemuritorii -- sunt muritori, muritorii -- nemuritori: cei ce trăiesc odată cu moartea lor -- odată cu viaţa lor mor”.
63.  și la fel vorbeşte despre învierea acestui trup vizibil, în care noi suntem născuţi şi ştie, că Dumnezeu este vinovatul acestei învieri, spunând astfel ”acolo renasc în faţa Celui existent și cu voioşie strajnici se fac al celor vii şi morţi”, și încă mai spune, că există judecata cosmosului şi a tot cei în el -- cu ajutorul focului.
64. spunând astfel: ”cârmuitorul a tot -- {este} Fulgerul”, adică, că el îndreptă totul -- spunând, că focul veşnic -- {este} Fulgerul. Mai spune, că acest foc este raţional, şi că el este pricina a toată ordinea mondială.
65. şi îl numeşte ”neîndestulare şi săturare”; și neîndestularea după el -- ordonarea cosmosului, iar aprinderea -- saturarea.
66. el spune: ”căci focul totul, când va veni, va judeca şi va înghiţi”.
67. ”Dumnezeu: ziua -- noaptea, iarna -- vara, război -- pace, săturare -- foame” (toate contrariile, iar El singur -- Raţiunea.) ”Şi se schimbă precum focul, când, fiind amestecat cu arome, se numeşte după simţul fiecăruia”.
67*. Hisdos-scolastic: aşa deci, căldura vieţii, emanată de soare, dă viaţa la tot, ce trăieşte. Mulţumindu-se cu acest gând, Heraclit face o minunată comparaţie a păianjenului -- cu sufletul şi a pânzei de păianjen -- cu trupul. El spune: ”Cum păianjenul, stând în mijlocul pânzei -- observă, dacă musca rupe un oarecare fir şi cum el repede fuge acolo, de parcă deplângând firul fost întreg, așa și sufletul omului la lovitura unei oarecare părţi a corpului -- se grăbeşte acolo, de parcă nu ar suporta nici o lovitură pe corpul, cu care ea este strâns şi în egală măsură legată”.
68. Iamblichus: Şi, probabil, datorită acestuia Heraclit numeşte aceasta ”leacuri” -- căci ele pot lecui de orori şi cu bine să scape sufletele de nenorociri la naştere.
69. aşa deci, eu cred, că sunt două tipuri de jertfe: unele -- de la oameni care sau curăţit totalmente, ”care, poate, şi de la (un om) în parte câteodată au loc” -- cum spune Heraclit; sau de la unii oameni, nu mulţi la număr; altele -- materiale ș.m.d.
70. aşa deci, cât de bine, a spus Heraclit, că ”jocurile copiilor sunt esența opiniilor omeneşti”.
71. Marc Antoiu: ”dar aduţi aminte şi de cel ce uită, unde duce calea”.
72. ”cu El, cu care ei mai mult de toate, sunt strâns legaţi -- cu Logosul”, care conduce totul, -- ”Cu El se despart; şi ceea; ce li se-ntâlneşte zi de zi*** -- aceia lor străin li se pare”.
73. ”nu se cuvine asemeni celor ce dorm a proceda şi a vorbi”, doar şi atunci {când dormim} noi credem, că procedăm şi vorbim.
74. ”nu se cuvine a proceda ”ca” copiii părinților”, adică din simplu motiv, că am preluat aceasta de la ei.
75. cred, că Heraclit îi numeşte pe cei ce dorm ”muncitorii şi copărtaşii evenimentelor cosmice”.
76. Maximus Tyrius: ”Focul trăieşte cu moartea pământului -- şi aerul trăieşte cu moartea focului, apa trăieşte cu moartea aerului, pământul -- apei”. Plutarh; ”moartea focului -- naşterea aerului, şi moartea aerului -- naşterea apei”. Marc Antoniu: că ”moartea pământului -- să devină apă şi moartea apei -- să devină aer, şi aerului -- foc, şi invers”.
77. Numenius (din Porphyriu): de aceea a și declarat Heraclit, că ”sufletelor plăcere sau moarte le este să devină umede”; dar plăcerea pentru ele - este căderea în naștere; iar în altă parte el a declarat, că ”noi trăim cu moartea lor și ei trăies cu moartea noastră”.
78. Origene: ”căci firea omului nu are cuget (?), iar cea Dumnezeiască -- are”.
79. ”bărbatul fără cuvinte pare pentru Dumnezeu -- ca copilul pentru bărbat”.
80. ”dar trebuie să cunoaştem, că războiul este comun şi că adevărul -- ceartă, şi că totul se naşte datorită cerţii şi necesităţii”.
81. Philomedus: dar îndrumărea oratorilor toate dispoziţiile şi le îndreaptă spre asta; şi după Heraclit eceasta ”este iniţiatoarea junghierii”.
82. Platon: ”O maimuţă frumoasă e hidoasă, dacă cu genul omenesc am compara-(o)”.
83. ”din oameni şi cel mai înţelept în faţa lui Dumnezeu va fi maimuţă -- şi prin înţelepciune, şi frumuseţe şi tot restul”.
84. Plotin [focul?] (aspectul său) ”schimbându-şi se odihneşte”. Şi ”istovitor -- la unii şi aceeaşi să te chinui şi sub cârma lor să fii”.
85. Plutarh: ”cu inima să lupţi e greu, căci dacă vrea ceva -- cu preţul sufletului cumpără”.
86. dar, după Heraclit, o mare parte a lucrărilor Dumnezeieşti ”din neîncredere scapă: şi nu se află”.
87. ”un om prost de la orice cuvânt e bucuros a-şi ieşi din minţi”.
88. ”una şi aceiaşi e un singur lucru: viul şi mortul, şi treazul şi adormitul, şi tânărul şi bătrânul; căci prima -- este cealaltă deja scuturată, -- şi cealaltă-i din nou scuturata prima”.
89. Heraclit spune că: ”pentru cei treji există un singur şi comun cosmos”, iar cei ce dorm -- ”fiecare apelează la propriul {cosmos}”.
90. ”şi totul se schimbă în foc, şi focul -- în tot: cum aurul pe bunuri, şi bunurile -- pe aur”.
91. după Heraclit, ”nu poţi intra în acelaşi şuvoi” şi de esenţa muritoare, nimeni nu se va atinge de două ori, dat fiind proprietăţilor ”ei”; dar datorită iuţimii şi rapidităţii schimbării ”împrăştie şi din nou strânge” (mai corect nu ”din nou”, ci deodată se strânge şi dispare) ”şi vine şi pleacă”.
92. ”dar Sibila cu un grai înaripat” -- după Heraclit -- ”fără râs şi fără vorbe-n plus şi fără a se emoţiona prevesteşte viitorul” şi pentru mii de ani se întinde glasul ei, ”datorită lui Dumnezeu”.
93. ”cârmuitorul, a cărui oracol există în Delphi -- nu spune şi nici nu ascunde, dar înseamnă”.
94. ”căci soarele nu va întrece măsura: de nu Eriniile, gărzile lui Dike, îl vor găsi”.
95. ”căci neştiinţa e mai bine a o ascunde; dar e greu fiind desfrânat şi după vin”.
96. ”căci cadavrele trebuie aruncate mai repede, ca găinaţul”.
97. ”căci cîînii latră, dacă nu cunosc pe cineva”.
98. ”sufletele se miros în Hades”.
99. dacă nu ar fi soarele -- necătând la alte stele -- noapte ar fi fost”
100. ... perioadele ”învăţătorul şi observatorul lor este soarele: pentru a şi limita, şi indica, şi provoca diferite schimbări şi ”ceasurile, care aduc totul”, după Heraclit ş.m.d.,
101 ”eu m-am cercetat pe mine însumi”.
101*. Polybius: măcar că noi avem de la natură două careva organe -- auzul şi văzul, cu care noi tot examinăm şi cu interes cercetăm -- dar, după Heraclit, văzul e puţin mai veridic: ”căci ochii, nu urechile, sunt martori mai precişi”.
102. Prophyry: pentru Dumnezeu -- totul este frumos şi bun şi drept, iar oamenii -- ba nedrept socot, ba drept”.
103. ”căci comun este şi începutul şi sfârşitul la periferie [cercului]”.
104. Proclus: ”căci ce fel de minte sau cuget au ei, aezilor populari cred, şi învăţătorul mulţimii -- {este}oracolul lor: nu ştiu, că ”majoritate -- {sunt} răi, puţini -- C buni””.
105. Scholie Hom.: (în aceeaşi noapte sau născut ei). Heraclit conchide de aici, că ”Homer a fost astronom” (= astrolog) şi aşa spune: ”iar Moirae{ursita}, spun eu, nimeni din oameni nu a evitat-o”.
106. Seneca: ”o zi -- este egală cu alta”.
107. Sextus: răi martori sunt ochii şi urechile pentru omul ”cu un suflet barbar”.
108. Stobaeus: din Heraclit: ”câte cuvântări aud eu -- nici unul (nici una?) nu ajunge la aceea, de a cunoaşte, că înţelepciunea este detaşată de tot”.
109. ”a ascunde ignoranţa e mai bine, decât a o da pe faţă”.
110. ”oamenilor, -- dacă li se îndeplineşte tot, ce vor, -- nu le e bine”.
111. ”boala -- sănătatea o face dulce, răul -- binele, foamea (este) săturarea, epuizarea -- liniştea”.
112. ”cugetarea e cel mai mare din avantaje, şi înţelepciunea -- adevărul a spune şi a proceda în acord cu natura -- imitând-o”.
113. ”un lucru comun îl au toţi: cugetarea”.
114. ”cei ce vorbesc cu cap trebuie să se sprijine pe ceea ce-i comun pentru toţi, precum oraşul pe lege -- şi mult mai trainic. Căci se hrănesc toate legile omeneşti din unitar -- harul Dumnezeiesc. Căci {acesta} domneşte atât, cât doreşte -- şi e suficient pentru tot şi întrece pe toate”.
115. ”sufletului îi este caracteristic Logosul -- singur pe sine ce se creşte”.
116. ”tuturor oamenilor le este caracteristic a se cunoaşte pe sine şi a cugeta”.
117. ”când un bărbat se îmbată -- îl conduce un copil mic, -- el se clatină, neauzind, unde calcă: suflet umed are el”.
118. ”străluci -- suflet uscat, cel mai înţelept şi bun”.
119. ”firea pentru om -- a lui divinitate”.
120. Strabon: ”hotarul lui Eos şi a lui Hesperus -- Arct {Ursa mare}, iar vizavi de Arct -- muntele strălucitorului Zeus”.
121. ”trebuia, ca Efesenii maturi să se spânzure şi celor mici (ai lor) să le lase oraşul: ei care pe Hermodorus, un om foarte de folos, l-au alungat, zicând: din noi nimeni cel mai de folos nu este; şi dacă  este -- atunci las să fie în alt oraş şi altor oameni”.
122. Seida: Heraclit: ”avansare”.
123. Themistius: iar ”natura iubeşte a se ascunde” după Heraclit.
124. Teofrast: dar şi aceasta ar fi părut iraţional, dacă întreg cerul şi fiecare parte a lui -- toate acestea ar fi fost în regulă şi raţional şi imaginar şi practic şi periodic {în timp}, -- dar la începuturi nu a fost nimic aşa; ci ”asemeni gunoiului împrăştiat e cel mai frumos cosmos”, spune Heraclit.
125. și kykeonul**** se descompune, nefiind amestecat”.
125* Tzetzes: dar el arată bogăţia ca ceva orb -- motiv nu a virtuţilor, ci a viciului; de aceea Heraclit din Efes blestemă, şi nu imploră Efesenii, când spune: ”să nu vă lepede Bogăţia, Efesenilor, -- pentru a vă demasca făcătorilor de rele”.
126. ”recele -- se încălzeşte, fierbintele -- se răceşte, umedul -- se zvântează, uscatul -- se înmoaie”.
127. Aristocrit: el a şi spus Egiptenilor: ”dacă zei există -- pentru ce îi deplângeţi” iar de îi deplângeţi -- atunci nu îi mai socotiţi de zei”.
128. ce a spus Heraclit, văzând, că elenii acordă daruri zeităţilor: ”statuelor surde a zeilor, se roagă ” -- de parcă acestea aud; nu jertfesc -- de parcă nici nu cer.
129. Diogene: Pitagora, fiul lui Mnesarchus, în cunoştinţe s-a antrenat mai mult de toţi oamenii şi, alegând pentru sine (acele scrieri), şi-a creat ştiinţă: cunoaștere de multe, obiceiuri rele”.
130. Gnomologie (Munich): ”nu trebuie să fii întratât de batjocoritor, încât singur să-ţi pari o batjocoră”, -- a spus Heraclit.
131. Gnomologie (Paris): dar anume Heraclit spunea, că însăşi trufia -- este un obstacol pentru reuşită.
132. Gnomologie (Vatican): ”onorurile zeilor și oamenilor înrobesc”.
133. ”oamenii răi -- vrăjmaşii adevărului”.
134. ”educaţia -- este al doilea soare pentru cei educaţi”.
135. el spunea, că ”cel mai scurt drum spre o slavă bună -- să devii bun”.
136. Scolie către Epictet: ”sufletele, decedate în lupte, sunt mai curate, ca cele de boli”.
137. Stobaeus: aşa deci, el scria: ”căci este predestinare pentru tot...”
138. Codex 1630 (Paris): a filosofului Heraclit depsre viaţă. ”Ce fel de mod de viaţă ar fi ales”... ş.m.d.
139. Codex (Modena) [Catalogul codexurilor astrologilor greci] Filosofului Heraclit: ”Despre începutul stelelor”.

*Unitar-ul - traducere adaptată a termenului rus единое/единого, din păcate în română termenul nu are aceeaşi bogăție de sens ca în rusă, după dex reiese că unitarul semnifică un tot întreg, pentru o înţelegere adecvată a contextului (cuvântul se va regăsi şi în fragmentele următoare) acest termen trebuie înţeles ca un tot întreg care înglobează tot şi toate.
**poceală - se face aluzie la epilepsie.
*** li se-ntâlneşte zi de zi - text după a doua traducere rusă.
**** kykeon - (Кикеон, gr. κυκεών) băutură ce se presupune a fi făcută din grâu și mentă care se servea de participanții la misterele din Eleusis înaintea ritualului de inițiere.

126a. Anatolie Анатолій: "но, по закону времянъ седьмирица сочетается (воедину) въ Селенѣ, но она распадается надвое въ медвѣдицахъ -- обоихъ знакахъ безсмертной Мнэмэ"., 
127b. Анонимъ къ Платону: [NB. Возстановленіе текста сомнительно.]  omise 

În {} acolade sunt menţionate însemnările traducătorului, celelalte paranteze sunt din traducerea iniţială. Semnele de punctuaţie au fost păstrate după ediţia tradusă. Textul nu poate fi preluat fără acordul autorului.


02. Procopius din Cezareea, Războaiele Iui Iustinian, Războiul cu Goții, Cartea V, fragment - Sep 29, 2017 7:26:00 AM
     
Belisarie de Francois-Andre Vincent, sursa
         8. Lăsând garnizonele în Siracuza și Panonius, Belisarie a trecut cu toată armata din Mesana în Regio (unde din spusele poeților a fost Scila și Caribda); aici zi de zi lui i se alăturau locuitorii din împrejurimi. Locurile lor întărite, care de mult timp stăteau fără pereți, ei nu le apărau din ură față de goți: evident, fiind împovărați de conducerea lor. Dintre goții dezertori s-a înfățișat la Belisarie Ebronius, cu tot anturajul său; el era ginerele lui Theodatahad; soția lui era fiica lui Theodatahad, Theodinathe. Fiind îndată trimis împăratului, el a primit multe onoruri, pe lângă acestea fiind ridicat în rang de patrician. Din Regio armata s-a pornit pe uscat prin ținutele Bruttium și Lucania, iar flota din numeroase corăbii îi urma aproape de mal. Când ei au ajuns în Campania, ei s-au pomenit aproape de un oraș maritim numit Napoli, întărit natural și ocupat de o mare garnizonă a goților. Corabiilor Belisarie le-a poruncit să ancoreze în port mai departe de dinstanța de împușcătură, iar el, amenajând lagăr în apropiere de oraș, datorită predării voluntare a ocupat întăritura din fața acestuia. Apoi, locuitorilor orașului, la rugămintea lor, li s-a permis să trimită în lagăr pe cineva din oamenii cunoscuți pentru a enunța ce doresc, și la rându-l său ei auzindu-i răspunsul (lui Belisarie), să-l transmită mulțimii. Napolitanii îndată l-au trimis pe Stephanus. Înfățișânduse lui Belisarie, el a spus următoarele: „ Nu faci drept, comandantule, mergând cu război împotriva noastră, romanilor, care nu au făcut nici o crimă. Noi populăm un orășel mic; în el stă o garnizonă a cârmuitorilor noștri barbari, astfel că nu-i în puterea noastră, chiar de am vrea, să ne opunem lor măcar în ceva. Dar și acești soldați din garnizonă au fost nevoiți să vină aici să ne păzească, lăsându-și în mîinile lui Theodatahad copii, soțiile și tot ce au mai scump. Deci, dacă ei ar fi făcut ceva în folosul vostru, va fi clar, că ei tradează nu orașul ci pe ei înșiși. Dacă trebuie să spun adevărul, fără a ascunde nimic, atunci războiul dus împotriva noastră este în detrimentul intereselor voastre personale. Dacă voi veți cuceri Roma, atunci fără mari eforturi și Napoli vi se va preda, dar dacă veți fi respinși de Roma, desigur, nu veți stăpâni liniștit nici Napoli. Așa că degeaba cheltuiți aici timpul pentru asediu”. Acestea au fost spuse de Stephanus.          La cele spuse, așa a răspuns Belisarie: „Că o fi bine sau rău că ne-am înfățișat aici, vom oferi să judece nu Napolitanilor. Ceea ce ține însă, de lucrurile care urmează a fi discutate de voi, am vrut, ca gândind totul, să procedați astfel ca acțiunile voastre să urmeze a vă aduce folos pe viitor. Așa deci, primiți în oraș oastea împăratului, venită pentru eliberarea voastră și a altor italieni, și nu alegeți pentru voi din toate opțiunile pe cea mai dezastruoasă. Cei, care fugind de robie sau de orice altceva la fel de rușinos, intră în luptă, dobândind câștig în această luptă, au o dublă alinare, primind odată cu câștigul și libertatea de toate năpastele; iar cei învinși, au alinarea, că nu de sine stătător au mers după soarta mai rea. Cei ce și fără de nici o luptă ar fi putut deveni liberi, dar aleg să lupte, pentru a-și spori și mai tare condiția de robie, chiar și în cazul unei victorii, dacă aceasta ar fi avut loc, se mint singuri pe ei despre cel mai important lucru, iar ieșind din luptă înfrânți, pe lângă toate năpastele li se mai adaugă și înțelegerea speranțelor pierdute. Transmite acest lucru napolitanilor din numele meu, goților ce se află aici le oferim posibilitatea de a alege, fie împreună cu noi pe viitor slujesc împăratului preamărit, fie, fără a înfrunta nici un rău, se întorc direct acasă. Dacă însă ei împreună cu voi o să refuze aceste propuneri și o să îndrăznească să ridice armele împotriva noastră, atunci și noi după necesitate vom fi nevoiți cu ajutorul lui Dumnezeu, să procedăm cu fiecare ce ni se va întâlni ca cu un dușman. Dacă napolitanii vor dori să treacă de partea împăratului, astfel izbăvinduse de robia împovărătoare, atunci eu vă garantez și vă asigur, că din partea noastră veți primi, ceea, la ce nadăjduiau sicilienii când au trecut de partea noastră, și care până acum nu au avut nici un temei a spune că jurământele noastre au fost false”. Acestea Belisarie a poruncit să fie spuse poporului de către Stephanus. Din ochi în ochi el i-a promis multe foloase, dacă va putea înclina napolitanii de partea împăratului. La întoarcere în oraș, Stephanus a enunțat cuvintele lui Belisarie, iar de la sine a menționat, că lupta cu împăratul - este un lucru periculos. Împreună cu el acționa Antioh, originar din Siria care trăia de mult timp în Napoli, făcând negoț pe mare și folosinduse de o slavă mare pentru minte și onestitate. Dar erau acolo și doi ritori - Preotul și Asclepiodotus, foarte respectați de napolitani, ambii foarte prietenoși cu goții și nedoritori de a schimba situația existentă. Ambii gândind a pune în impas tratativele, convingeau poporul să înainteze lui Belisarie multe cerințe și să i-a jurământ de pe el că ele vor fi imediat realizate. Înșirând pe o pagină lista cerințelor, unele din ele, nimeni nici nu credea că vor fi acceptate de Belisarie, ei i le-au dat lui Stephanus. Când el a revenit în lagărul împărătesc, el i-a arătat conducătorului lista și a întrebat dacă dorește să îndeplinească toate aceste cerințe înaintate de napolitani și dacă acceptă să jure că o va face. Belisarie a promis că va îndeplini cele cerute. Auzind aceasta, napolitanii erau practic gata să primească aceste condiții și în grabă au propus armatei împăratului să intre în oraș; ei erau convinși că nimic neplăcut nu li se va întâmpla; în acest sens lor le era suficient exemplul sicilienilor, care nu demult au schimbat tirania barbarilor pe supunerea împăratului Iustinian, iar datorită acestui fapt ei pe bune au reușit să devină liberi și să scape de dificultăți. Așa deci, cu zgomot mare ei s-au aruncat spre porți pentru a le deschide. Goților lucrurile ce se îmtâplau nu le aduceau multe bucurii, și ei, neavând posibilitatea de a stopa cele ce se întâmplă, stăteau la o parte. Atunci preotul și Asclepiodotus, chemând într-un loc poporul și goții au spus următoarele: „Faptul că localnicii simpli se pun pe prim plan pe ei și salvarea sa este un lucru natural, mai ales, dacă fară a se sfătui cu cineva din primele persoane ale orașului, ei deodată de sine stătător decid vizavi de lucrurile ce țin de toți, și până când încă nu ne amenință pierzania comună, noi socotim necesar, cum ne dictează datoria și dragostea de patrie, să dăm următoarele ordine. Noi vedem, cetățeni, că voi în orice mod posibil vreți să vă dați pe voi și orașul în mîinile lui Belisarie, care vă promite munți de foloase și este gata în confirmarea celor spuse să dea cele mai solemne jurăminte. Desigur, dacă el vă mai promitea, că va obține câștig în acest război, nimeni nu mai protesta, că a accepta condițiile lui vă este cu folos. A nu face ceea, ce poate fi plăcut viitorului împărat, desigur, este o nebunie vădită. Dar, dacă acestea sunt cuprinse de-un întuneric nedeslușit și nimeni din oameni, cu bună-credință nu poate garanta soarta finalului, atunci priviți, câte năpaste grăbiți a chema peste voi. Dacă goții vor ieși învingători din război, ei vă vor pedepsi ca pe dușmani, care, pe lângă toate, au înfăptuit cele mai cumplite crime față de ei. Căci nu împinși de necesitate, ci din proprie voință criminală, voi v-ați înclinat spre trădare. În rezultatul acestora și Belisarie, dacă va ieși învingător, vă va socoti suspecți și trădători ai conducătorilor voștri și evident asemeni unor robi fugari împăratul vă va ține în vizor tot timpul. Căci, cel ce are de a face cu un trădător, la moment de biruință se bucură de ajutoru-i acordat, ulterior însă în ciuda modului în care acesta a procedat i se nasc suspiciuni, și el începe a detesta și a se teme de binefăcătorul său, având în ochi dovezi ai infidelității sale. Și invers, dacă în momentul de față noi vom fi credincioși goților, cu noblețe ținând piept pericolului, ei, învingând dușmanii ne vor face mult bine, dar și Belisarie dacă din voia sorții va ieși învingător, ne va manifesta indulgență. Loialitatea, chiar și în caz de nenorocire, de nimeni din oameni nu se pedepsește, dacă numai el nu este chiar nebun. De ce năpaste vă temeți la asaltul dușmanului? Voi nu duceți lipsă de hrană, voi nu sunteți tăiați de aprovizionarea cu toate cele necesare, sunteți acasă, păziți de întăriri și această garnizonă, vă puteți simți precis în siguranță. Avem curajul de a crede, că dacă Belisarie avea măcar o oarecare nădejde de a lua orașul cu forța, el nu ar fi încheiat cu noi o astfel de înțelegere. Căci dacă el ar fi vrut să acționeze corect și cu folos pentru noi, ar fi trebuit să nu insufle frica în napolitani și să nu încerce a-și întări forța cu crima noastră împotriva goților, ci să intre în luptă decisivă cu Theodatahad și goții, pentru ca fără nici un pericol pentru noi și trădarea noastră, orașul să treacă în mîinile celor ce au câștigat”. Așa au spus Pastorul și Asclepiodotus; ei au scos în fața adunării poporului iudeii, care afirmau, că orașul nu va simți nici o lipsă în lucruri de primă necesitate; și goții, cu hotărâre au enunțat, că vor păzi minuțios zidurile. Sub influența lor  napolitanii i-au propus lui Belisarie cât de curând să plece de aici. Atunci el a pornit asediu. Încercând de mai multe ori de a cuceri zidurile, el a fost repsins pierzând mulți luptători din cei, care nu odată s-au remarcat prin curajul său. Întăriturile napolitanilor dintr-o parte erau apărate de mare, iar din altă parte inaccesibilie din cauza condițiilor dificile de relief, și celor, ce ar fi gândit în aceste condiții să urce, le-ar fi fost imposibil din motiv că locul era prea abrupt. Belisarie nu prea i-a speriat pe napolitani tăindule apeductul, care livra apa în oraș, căci în interiorul zidurilor erau fântâni; ele asigurau suficient locuitorii și nu au dat voie să se simtă lipsa apeductului.
          9. Cei asediați în taină de dușmani nu odată au trimis la Roma, la Theodatahad, ceârnd cât de curând să li se trimită ajutor. Theodatahad însă, foarte rău ducea pregătirile militare, fiind, cum am spus mai sus, după natura sa nu un om războinic. Se spune, că cu el s-a îmtâmplat un alt lucru, care l-a frapat și cufundat într-o frică și mai mare. Eu nu prea cred în aceste povestiri, dar totuși le voi transmite. Theodatahad și înainte era înclinat să apeleze la cei, care spuneau că pot prevesti viitorul, iar acum, fiind în circumstanțele grele parvenite și nevăzând ieșire din situație, lucru ce de obicei împinge oamenii la preziveri și povestiri, a întrebat pe unul din evrei, ce se bucura în acest context de mare slavă, care va fi rezultatul războiului început. El i-a propus lui Theodatahad să încuie trei partide de porci a câte zece fiecare în trei încăperi și să dea fiecărei partide nume: uneia - goți; alteia - romani; și celei din urmă - soldați împărătești, apoi să-i lase în voie un anumit număr de zile. Theodatahad așa a și făcut. Când a ajuns ziua stabilită, cei doi, intrând în aceste încăperi, au început a cerceta purceii, și au găsit că, din cei cu numele goți, vii au rămas doar doi, restul pierând, invers, cu mici excepții vii erau toți la cei cu numele de soldați împărătești; celor care au fost numiți romani li s-a îmtâmplat să le cadă tot părul iar vii au rămas aproximativ jumătate. Când Theodatahad a văzut acestea, el a tras concluzii despre finalul războiului, se spune, că asupra lui s-a abătut o frică mare: el clar a înțeles, că romanilor le este sortit în genere să piară în jumătate și să-și piardă toate averile, că tribul goților, învins în război, va fi restrâns la un număr foarte mic; iar împăratul pierzând nu mulți din soldații săi, va obține o victorie absolută a războiului. În rezultatul acestora, se spune, că Theodatahad nu a manifestat nici un fel de energie în lupta cu Belisarie. Fie ca despre toate acestea fiecare să judece așa cum lui i se pare, posibil sau imposibil.        Asediind napolitanii și de pe mare și de pe uscat, Belisarie era foarte furios. El nu credea, că ei mai devreme sau mai târziu se vor preda lui, și mai mult el nu spera că va putea săi i-a cu forța, având împotriva sa în mod principal condițiile nevaforabile de relief. El se necăjea, că degeaba își pierde timpul aici, gândinduse ca nu cumva să fie nevoit să meargă împotriva lui Theodatahad și Romei iarna. El deja se pregătea să ordoneze armatei să se strângă, având de gând să plece de aici cât se poate de curând. Însă când el era în dificultate crainică, în ajutor i-a venit următoarea întâmplare norocoasă. Unuia din isaurieni i-a apărut dorința să vadă construcția apeductului, pe el îl interesa, în ce mod era de acesta dusă apa în oraș. Mergâm într-o parte de oraș, acolo unde Belisarie a întrerupt apeductul, el fără careva efort a intrat în acesta, deoarece era deteriorat și apă nu era. Când el, mergând prin apeduct a ajuns la fortificații, a dat de o piatră mare, pusă acolo nu de mâna omului, dar în ciuda naturii locului: cei care au construit demult apeductul, creând această construcție, au făcut prin piatră o trecere, una însă, care nu permitea trecerea unui om, ci dădea curs doar apei. Astfel lățimea apeductului nu era peste tot aceiași, fiind mai îngustă în locul trecerii, fapt ce nu permitea deplasarea unui om în special cu armură sau având cu el și scut. Isaurianul a înțeles, că pentru armată apare deloc imposibil să pătrundă în oraș, dacă această trecere ar fi lărgită puțin. Fiind un om simplu, care niciodată nu a vorbit cu un conducător important, el , venind în lagăr, a raportat despre acestea lui Paucaris, de origine isaurian, care ocupa un loc important în garda personală a lui Belisarie. Paucaris îndată despre toate acestea l-a anunțat pe Belisarie. Bucuros de cele raportate Belisarie din nou a început a răsufla liniștit, și, promițând că-l va remunera pe acest om cu o sumă mare de bani, el a stat al motiva a trece la treabă și i-a ordonat a chema în tovarăși pe cineva din isarieni pentru a face cât de curând o tăietură în această stâncă, dar le-a mai spus să bage de seamă pentru ca să nu dea cuiva să observe acest lucru. Paucaris, selectând toți isaurienii care erau mai potriviți pentru acest lucru, în taină, împreună cu ei a intrat în apeduct. Ajungând la locul, unde stânca face trecerea îngustă, ei s-au apucat de lucru, tăind stânca, nu cu topoare și axe pentru ca odată cu zgomotul să nu dea de știre dușmanului despre ceea ce se întâmplă, dar cu careva scule ascuțite de fier ei fără încetare o scobeau. Și în scurt timp  au făcut lucrul, astfel ca un om îmbrăcat în armură cu scut să poată trece.         Când toate aranjamentele erau gata, lui Belisarie  i-a dat în gând, că dacă armata va pătrunde în Napoli cu luptă, atunci și oameni vor trebui să moară și, printre altele, se va întâmpla totul, ce de obicei are loc cu un oraș asediat de vrăjmași. Îndată chemându-l pe  Stephanus, el i-a spus următoarele: „De multe ori am văzut eu orașe asediate și din experință știu acolo ce se-ntâmplă: pe toți bărbații apți de luptă îi ucid, iar pe femei, care singure imploră moartea, nu socot de cuviință a le ucide, dar le supun violenței și impun să treacă prin diferite momente de groază, demne de orice regrete. Copiii, lipsiți de hrană și educație, sunt nevoiți în sila necesităților să devină robi, robi ai oamenilor, detestați mai mult de toate, mîinile cărora le-au văzut pătate de sângele propriilor părinți. Eu nu mai vorbesc, dragă Stephanus, de incendiu, care va nimici toate bogățiile, tot lustrul și frumusețea orașului. Ceea, ce au înfruntat mai înainte orașele asediate, acestea, văd ca prin oglindă, vor trebui înfruntate și de Napoli, și eu regret și de oraș și de voi. Împotriva  acestuia, de mine sunt făcute așa pregătiri, că el nu poate să nu cadă. Eu deloc nu m-aș fi bucurat, dacă o astfel de soartă o avea un oraș străvechi, de mult timp având locuitori creștini și romani, mai ales când eu sunt conducătorul principal al romanilor: căci la mine în lagăr sunt mulți barbari, care au pierdut sub aceste ziduri frați și rude; dacă ei ar fi luat orașul cu luptă, eu nu aș fi fost în stare să le înfrânez furia. De aceea, până când în puterea voastră vă stă a vă alege și face, ceea ce va fi mai bine pentru voi, primiți o hotărâre chibzuită și încercați a evita nefericirea. Dacă însă ea va avea loc, cum trebuie de așteptat, atunci de toată nedreptatea învinuiți nu soarta, dar propria voință”. Cu aceste cuvinte Belisarie i-a dat drumul lui Stephanus. Stephanus a cuvântat în fața poporului napolitan, cu lacrimi în ochi, și cu plânsete și gemete el le-a spus totul ce a auzit de la Belisarie. Dar, din câte se vede, nu le-a fost dat napolitanilor să devină supuși ai împăratului, fără a suporta pedepse crunte: napolitanii nu s-au speriat și nu au manifestat dorința de a se preda lui Belisarie. 
03. Plutarh, Vieți Paralele, Galba - Jun 27, 2017 6:55:00 AM
          1. Atenianul Iphicrates socotea, că un mercenar trebuie să fie lacom după bani și plăcere - atunci, căutând surse pentru a-și stinge și îndupleca patimile, el va lupta cu mai mult curaj. Majoritatea cer însă, ca armata să fie asemeni unui corp puternic care nu-și are propriile porniri, astfel fiind supus doar voinței conducătorului. Iată de ce Paulus Emilius preluând conducerea în Macedonia și constatând că soldații sunt prea vorbăreți și curioși, amestecându-se în treburile conducătorului a dat, după cum spun, ordinul, ca fiecare să-și țină mîinile în gardă și să-și ascute sabia, iar de restul  va avea grijă el. Un comandant militar bun este oricum neputincios dacă-n armată nu există supunere și unanimitate. Platon (în „Republica”, II), observând perfect acest lucru credea, că arta de a te supune este asemeni artei de a guverna și că ambele necesită predispunere de la natură precum și educație filosofică care cultivă blândețea și iubirea de oameni astfel, foarte bine potolind obrăznicia și fervoarea excesivă. Opinia lui Platon este confirmată de o mulțime de exemple diverse, inclusiv și năpaste, abătute asupra romanilor după moartea lui Nero; luate la un loc ele trădează, că nu este nimic mai strașnic ca o forță militară pătrunsă până-n adânc de patimi obscure și barbare, atunci când ea este la putere.           Demades după moartea lui Alexandru a comparat armata macedoniană cu un Ciclop orb, observând cât de multe mișcări dezordonate și inutilea ea face. Imperiul Roman însă trăia zguduiri și suferințe, asemeni chinurilor cântate în basme și luptei Titanilor - dezbinată în multe părți odată*, răzvrătită singură-mpotriva sa, -  nu atât din ambiția celor proclamați împărați, cât din lăcomia și desfrâul soldaților, care detronau un împărat cu ajutorul altuia, exact cum pana cu pană se dezbate. Dionis a  numit împăratul originar din Fera** care a condus  Tesalia timp de zece luni; tiranul din tragedie, luând în derâdere durata-i de cârmuire scurtă. Palatul Cezarilor, Palatin*** însă, într-o perioadă mult mai scurtă a găzduit patru împărați****, care, într-adevăr erau duși și aduși ca actorii în teatru. Și doar un singur lucru liniștea nefericiții cetățeni romani - că nu trebuia să caute răzbunare pentru cei vinovați în nenorocirile lor, căci ei singuri se stârpeau unul pe altul. Primul a gustat pe dreptate pedeapsa cel, ce a răzvrătit armata, a învățat-o să aștepte de la schimbarea Cezarului foloase, pe care singur și le promitea, astfel ponegrind și pângărind o faptă măreață, prefăcând răscoala împotriva lui Nero într-o simplă trădare.
*(Ca Titanii căzniți în Tartar) în perioada dintre domnii, anii 68-69 e.n., practic fiecare armată de hotar a imperiului, înainta propriul pretendent la tronul împărătesc.**Aparent merge vorba de Polydorus, fratele și succesorul de scurtă durată al lui Alexandru din Fera (370 î.e.n.)***Începând cu August împărații au început a-și construi aici case, și treptat practic tot Palatinul s-a transformat în reședință împărătească.**** Nero, Galba, Otho, Vitellius
         2, Când situația lui Nero a devenit iremediabilă și a stat clar, că el e pe cale de a pleca în Egipt, Nymphidius Sabinus, care, după cum se spune*, ocupa împreună cu Tigellinus funcția de șef al gardei Pretoriene, a convins soldații - de parcă Nero era deja plecat din Roma - să-l proclameze pe Galba împărat, promițându-le fiecărui din gardă câte 7500 de drahme, iar celor din afara Romei câte două sute cincizeci; totuși pentru a aduna așa surse era nevoie de pus pe umerii poporului o povară cu mult mai grea decât cea de pe timpul lui Nero. Pe Nero astfel de promisiuni l-au dus la pierzanie îndată, în scurt timp l-au păgubit și pe Galba. Pe primul soldații l-au lăsat în voia sorții, sperând a obține cele promise, pe cel din urmă l-au ucis, fiindu-le înșelate speranțele, apoi , căutând un lider nou, care i-ar răsplăti din plin, și-au pierdut toate forțele în răscoale și trădări, fără a obține nimic. A povesti despre acestea amănunțit și minuțios - este sarcina istoriei, ce descrie eveniment după eveniment, dar pe lângă circumstanțele din viețile Cezarilor demne de a fi memorate nu pot trece nici eu.

Sesterț cu chipul lui Galba, sursa.

*Se enunță biografia lui Nero ce nu a ajuns până în zilele noastre. Situația lui Nero a devenit iremediabilă când după Vindex sau răsculat Galba în Spania și Clodius Macer în Africa, iar armata a refuzat să-l sprijine.
            3. Este general acceptat că Servius Sulpicius Galba a fost cea mai bogată persoană privată care a ajuns în palatul Cezarilor. Fiind descendent al Familiei Servius* el era la un nivel cu nobilii cei mai de vază, singur însă se mândrea mai mult de rudenia cu Catulus (Quintus Catulus Capitolinus), care îi întrecea pe toți contemporanii săi în slavă și demnitate morală, iar întâetatea în putere și potență o ceda benevol altora. Într-o oarecare rudenie era Galba și cu Livia, soția lui August, și datorită protecției ei a ajuns de la funcția în palatul Palatin în funcția de consul. Se spune, că el a condus foarte bine armata din Germania și a dobândit laude considerabile în postul de conducător al Africii. Însă ulterior, când a devenit împărat, simplitatea modului de viață pe care îl ducea, modestia și limitarea în cheltuieli a atras asupra lui acuzații de zgârcenie, astfel încât vorba despre dragostea lui Galba pentru ordine și dezgustul pentru excesul de cheltuieli a avut un gust amar. Nero l-a trimis guvernator în Spania - încă până a uita de frica față de oamenii ce se bucură de autoritate în Roma. Printre altele, Galba părea că are un temperament liniștit, iar vârsta înaintată impunea a crede, că comportamentu-i va fi precăutat și vigilent.
*În familia Sulpicius practic toți bărbații purtau numele de Servius
          4. Ispravnicii împărătești*, acești nelegiuiți adevărați, cu cruzime chinuiau și furau  provincia, Galba nu era în stare să ajute poporul, în schimb, dădea deschis de înțeles că împărtășește durerea și supărările locuitorilor, astfel alinând cât de cât pe cei condamnați de a fi vânduți în robie. În cinstea lui Nero se alcătuiau verseturi țepoase, care se împăștiau și cântau peste tot. Galba nu împiedica răspândirea acestora, iar la vorbele pline de nedumerire ale ispravnicilor răspundea cu deplină nepăsare. Pentru acestea locuitorii îl iubeau și mai mult. Ei au dovedit să-l cunoască pe Galba suficient de aproape, când, în al optulea an al conducerii lui, s-a ridicat împotriva lui Nero Iulius Vindex, Pretorul Galiei. Se spune, că încă până la rebeliune Galba a primit scrisori de la Vindex, la care nu a dat nici un răspuns, însă nici nu a pârât Romei, ca alți guvernatori, care au trimis scrisorile primite lui Nero, făcând astfel tot posibilul pentru a strica începuturile lui Vindex, deși ulterior au luat nemijlocit parte la răscoală, astfel recunoscând, că l-au trădat nu doar pe Vindex, dar și pe ei înșiși. Când Vindex a început războiul deschis, i-a scris lui Galba,  chemându-l a accepta conducerea, astfel întărind corpul puternic care caută un cap - să preia Galia care deja are o sută de mii de luptători înarmați și poate da mai mult. Galba și-a chemat prietenii la sfat. Unii din ei credeau că trebuie să aștepte până va fi clar cum va răspunde Roma la această răscoală. Dar Titus Vinius, căpitanul cohortei Praetoriene, fără a medita mult, a strigat: „ Care sfaturi, Galba! Doar judecând să păstrăm loialitate lui Nero sau nu, noi deja îl trădăm! Iar dacă Nero de acum înainte ne este inamic, nu trebuie ratată prietenia lui Vindex. Sau, în caz contrar, trebuie imediat să ieșim împotriva lui cu acuzații și forțe militare, din motiv că vrea să salveze Roma de tirania lui Nero, în schimb oferindu-le împărat pe tine!”.
*Procuratori, funcționarii ce se ocupau de finanțe și strângeau impozitele în caznaua privată a împăratului fiind independenți de guvernatorii locali.
           5. După acestea, Galba a stabilit ziua în care a promis a elibera o bună parte din prizonieri; vorba și zvonurile despre aceasta sau împrăștiat din timp și au adunat o mulțime de oameni ce râvneau răscoala. Nu dovedi Galba să apară pe urcuș(în fața oamenilor), cum toți într-un glas l-au proclamat împărat. Titlu de împărat Galba atunci nu l-a acceptat, enunțând o cuvântare împotriva lui Nero și deplângând pe cele mai puternice și cunoscute victime ale lui, el a căzut deacord să servească patria, numindu-se, însă, nu Cezar și nici împărat, ci conducător al senatului și poporului roman.          Că Vindex a procedat corect și prevăzător, propunând conducerea supreme lui Galba, denotă însuși Nero. El arătă că-l disprețuiește pe Vindex și că nu-i pasă de evenimentele din Galia, dar aflând de trădarea lui Galba - aceasta a avut loc în timpul micului dejun, după baie, - a răsturnat masa. Totuși, când senatul a luat hotărârea de a-l numi pe Galba dușman, împăratul urmărind a ieși în evidență, a observat glumeț, că lui, i se deschide o perspecetivă nu rea de a scăpa de probleme financiare: în primul rând, el va prăda până la piele Galii odată ce ei vor fi liniștiți, până când însă, se putea de vândut averea lui Galba, odată ce stăpânul e calificat drept dușman al statului. Și pe bune, el a poruncit ca toate proprietățile lui Galba să fie vândute. Galba, în răspuns la acestea, a anunțat vânzarea proprietățilo lui Nero în Spania, găsind cu ușurință numeroși cumpărători.
          6. Mulți guvernatori se depărtau de Nero, practic toți luând partea lui Galba, doar Clodius Macer în Africa și conducătorul armatei germane din Galia Virginius Rufus au acționat diferit, plus, fiecare în felul lui. Codius s-a împotmolit în omoruri și jafuri, fiind clar, că, obsedat de ferocitate și lăcomie, el nu se hotărăște a ceda puterea, dar și a o ține în mâini nu e în stare; Virginius, fiind cârma uneia din cele mai bune și puternice legiuni, care nu o dată a încercat a-l proclama împărat împotriva voii lui, spunea, că singur nu va primi conducerea supremă și nu va permite nimănui să o preia decât, reieșind din voia și alegerea senatului. Deja de la sine această circumstanță îi pricinuia o neliniște simțitoare lui Galba. Când armatele lui Vindex și Virginius mai că nu cu forța și-au impus generalii - asemeni conducătorilor de car, care nu mai pot ține frâurile, - să lupte încăierându-se într-un măcel crâncen, când Vindex, pierzând morți  douăzeci de mii de Gali, s-a sinucis și au apărut zvonuri că după o astfel de biruință toți soldații, unanim, doresc ca Virginius să accepte puterea imperială, în caz contrar amenințând a trece de partea lui Nero, - atunci Galba zbuciumat cu totul i-a scris lui Virginius, propunându-i să se unească, și cu foțe comune să le păstreze romanilor patria și libertatea. Apoi el împreună cu prietenii s-a întors în orașul spaniol Colonia, petrecându-și zilele în regrete de cele întâmplate și melancolie după deprinsa inerție - în loc de a lua măcar cele mai necesare măsuri.
          7. Odată-nspre seară, la început de vară, din Roma, făcând tot drumul în șapte zile, a ajuns libertul Icelus. Aflând, că Glaba se odihnește, el în fugă s-a îndreptat spre apartamentele lui, a deschis, necătând la împotrivierea slugilor, ușa dormitorului, și intrând, a spus, că când încă Nero era în viață, când el fugise din palat, întâi armata, iar apoi și cetățenii și senatul l-au proclamat împărat pe Galba*. Curând după aceasta, continua Icelus, el a aflat de moartea lui Nero, însă nu a crezut vorbelor străine și a purces la cale doar după ce cu proprii ochi a zărit trupul neînsuflețit - această veste l-a îmbărbătat osebit pe Galba; în fața casei s-a adunat o mulțime, căreia el i-a insuflat cele mai temeinice și luminoase speranțe în viitor. Și totuși viteza cu care a călătorit Icelus, multora le trezea neîncredere. Cu două zile mai târziu însă, din lagăr a sosit Titus Vinius cu câțiva oameni și amănunțit a povestit despre hotărârile senatului. Vinius a primit în dar o funcție înaltă, iar libertului, Galba i-a dat un inel de aur**, ulterior, acesta cu numele de Marcianus Icelus, se folosea de cea mai mare putere și autoritate printre toți liberții.
* 8 iunie 68, Nero s-a sinucis a doua zi după aceasta.** Un inel de aur era înmânat de împărații romani asemeni unui ordin decernat de conducătorii de acum. Pe vremea republicii acesta era un semn distinctiv al ordinului ecvestru.
          8. Printre altele în Roma, Nymphidius Sabinus a concentrat puterea în propriile mîini, și nu treptat, puțin câte câte puțin, ci deodată. Galba, cugeta Sabinus, este un bătrân putred, în ai lui 73 el cu greu va găsi puteri să ajungă în Roma, chiar și cu lectica, iar armatele capitalei și până erau loiale lui Sabinus, iar acum după darurile împărțite nici de auzit de nimeni altul nu vor să audă, socotindu-l pe Sabinus binefăcătorul lor, iar pe Galba datornicul lor. Fără a pierde timpul în zadar el a poruncit lui Tigellinus, tovarășul lui de funcție, să predea armele, și a început a găzdui petreceri, primind foști consuli și comandanți (drept că, invitațiile erau trimise încă din numele lui Galba), iar în lagăr*, la îndemnul lui, mulți vorbeau că, uite trebuie lui Galba să-i trimitem soli cu rugămintea de a-l numi pe Nymphidius unicul și irevocabilul conducător al curții. La sporirea puterii și influenței lui Nymphidius a contribuit și senatul, care, dându-i titlul de „binefăcător”, se întrunea zilnic la ușile casei lui, oferindu-i dreptul de a propune și aproba orice decizie a senatului, acest lucru i-a întărit și mai tare obrăznicia și samavolnicia, astfel, foarte curând el fiind detestat și temut chiar de cei care se lingușeau pe lângă el. Când consulii** au însărcinat câțiva robi statali să ducă împăratului ordinile primite și le-au înmânat așa numitele carte duble***, sigilate cu pecete consulară pentru ca cârmuitorii orașelor să nu rețină solii, ci iute să le schimbe trăsurile și caii - Sabinus s-a mâniat strașnic că nu au folosit - nici pecetea lui, nici soldații, și chiar se spune, că se consulta cu apropiații cum să pedepsească pe „vinovați”, pentru ca mai apoi însă, ascultând scuzele și rugile lor să-și schimbe mânia în milă. Căutând aprobarea poporului, el nu îl stopa brutal să nimicească oricare apropiat al lui Nero nimerit în mîinile mulțimii. Pe Spicillus gladiatorul, l-au aruncat sub statuia lui Nero care o târau prin forum, pisându-l, pe Aponius, unul din informatori, l-au zvârlit pe pământ călcându-l cu carele în care se încarcă pietrele, pe mulți i-au sfâșiat în bucăți, pe unii chiar fără nici o vină, astfel Mauriscus senatorul ce se bucura de mare și bine meritat respect, a observat în senat: „Mă tem, că curând să nu regretăm de Nero”.
* În lagărul praetorienilor**Merge vorba de Silius Italicus (Consul, orator și poet cunoscut pentru poema Punica) și Publius Galerius Trachalus*** Prezintă două plăcuțe puse împreună și sigilate cu pecete - în greacă diplomata. Semnifică un fel de mandat, ce vine din partea conducerii și presupune o recomandare, oferire de careva beneficii posesorului
         9. Astfel Nymphidius se îndrepta tot mai aproape de țintă și de aceea deloc nu stăruia să dezmintă zvonuriloe că chipurile el este fiul lui Gaius Cezar, care a domnit după Tiberius. Întradevăr, când Gaius era încă adolescent, părea că era apropiat cu mama lui Nymphidius, care, avea o înfățișare plăcută și a fost născută din libertul lui Cezar numit Callisto și o oarecare cusătoreasă care lucra cu ziua. Dar, mai degrabă că, relația ei cu Cezar se referă la un timp mai târziu ca nașterea lui Nymphidius, tatăl căruia mai des se credea a fi gladiatorul Martianus. Nymphidia fiind atrasă de slava răsunătoare a acestuia s-a îndrăgostit de el și, judecând după asemănarea exterioară, Nymphidius și Martianus, întradevăr, aveau legătură de sânge. Pe Nymphidia el, totuși, o accepta drept mamă, printre altele, înfățișând detronarea lui Nero ca merit exclusiv al său, el toate premiile primite - și onoruri și bogății și pe Sparus, iubitul lui Nero, după care a trimis încă stând lângă focul funerar, când corpul împăratului încă mai ardea, și cu care dormea, tratându-l ca pe o soție legitimă, numind-o  Poppaea, - le socotea insuficiente și treptat își croia drum spre puterea împărătească. O parte din pașii în această direcție el îi întreprindea în Roma singur, o parte cu ajutorul prietenilor, careva femei de rang înalt și senatori contribuiau tainic și ei, ba chiar pe un adept al său, Gellianus, la trimis în Spania ca iscoadă.
          10. Totuși lui Galba, după moartea lui Nero, lucrurile îi mergeau cât se poate de bine. Adevărat că, Virginius Rufus cu ezitările sale îi tot pricinuia bătăi de cap: stând în fruntea unei armate numeroase și foarte curajoase, el, puterii sale a adăugit și slava victoriei împotriva lui Vindex, și suplimentar a liniștit și cucerit Galia, care prezintă o parte semnificativă a imperiului Roman, dare care totalmente era cuprinsă de răscoală. Galba se temea ca Virginius să nu asculte în sfârșit glasul celor cel chemau să preia puterea. Întradevăr, nu exista atunci un nume mai răsunător și o slavă mai strălucitoare, căci truda și meritele lui Virginius au adus Romei scăparea de tiranie și război cu galii. El însă rămânea fidel deciziei sale inițiale și stăruitor recunoștea dreptul de a alege împăratul doar după senat, măcar că, în lagăr când au aflat de moartea lui Nero, nu doar soldații s-au adresat insisten lui Virginius cu aceeași rugăminte, dar și unul din tribunii militar aflat în cortul conducătorului și-a scos sabia din teacă și a strigat: „Sau primești puterea, sau sabia în piept!” După ce Fabius Valens, comandantul unei legiuni, primul și-a pus oamenii să jure credință lui Galba și din Roma a venit scrisoarea cu deciziile senatului, Virginius, măcar că cu greu dar și-a convins luptătorii să-l recunoască pe Galba împărat. Singur el cu bucurie a primit succesorul numit de Galba, Hordeonius Flaccus, i-a transmis armata și ieșind în întâmpinarea împăratului, care era deja aproape s-a alăturat escortei lui. L-au primit pe el fără careva ostilități dar și fără mari onoruri; prima se datorează faptului că Galba însuși se temea puțin de el, a doua  - apropiaților lui, și în mare parte lui Titus Vinius care îl invidia pe Virginius și socotea că la umilit, dar fără a-și da seama, aceștia l-au ajutat, înlăturându-l din lupte, ei l-au lipsit de frământări și nenorociri, care au trecut pe caput altor comandați și l-au păstrat pentru o viață liniștită și o bătrânețe plină de pace și ocupații tihnite.
          11. În apropiere de orașul galic Narbo, Galba a fost întâlnit de trimișii senatului, care l-au salutat și rugat să apară mai repede în fața poporului roman, care poftește să-și vadă împăratul. El a primit senatorii în cel mai blând mod posibil, a vorbit cu ei prietenos și simplu, iar la ospățul organizat, nu s-a folosit de nimic din abundența de vase regești, și de nimeni din multitudinea de slugi trimise de Nymphidius din palatul lui Nero - totul de la ospăț îi aparținea lui, iar acest lucru îndată i-a adus laude și slava unui om destoinic, care stă mai presus de ispite și vanitate. Însă modestia nobilă și curtenia manifestată, Vinius a putut-o înfățișa drept lașitate și artificiu egoist de a măguli mulțimea, care singură nu se socoate demnă de măreție, și l-a convins pe Galba să se folosească de bogățiile lui Nero, iar primind oaspeții , să nu ascundă de ochii lor luxul regesc. Odată cu acestea devenea clar, că bătrânul, încet cu încet, cade sub influența lui Vinius.
           12. Acest Vinius era așa de lăcomos, ca nimeni altul pe lume, și strașnic de pofticios, lucru ce-l împingea câteodată la crime. Astfel, fiind încă tânăr, slujind sub începutul lui Calvisius Sabinus și participând pentru prima dată la o companie, el, noaptea a aduso-n lagăr pe soția lui Sabinus, o femeie desfrânată și destrăbălată, învelind-o într-o mantie soldățească s-a cuplat cu ea chiar în fața cortului comandantului - în locul, pe care romanii îl numesc principia*. Pentru aceasta Caius Cezar l-a întemnițat. Dar Vinius a avut noroc - Caius a decedat, și el a ieșit la libertate. Odată, luând prânzul la împăratul Claudius, el a furat o cupă de argint. Împăratul a aflat despre aceasta și a doua zi l-a invitat din nou la prânz, iar slugilor le-a poruncit; când v-a veni, să-i aducă și pună în față tacâmuri nu din argint, ci toate până la ultimul din lut. Astfel, datorită cumpătării și iubirii de glume, Vinius a fost socotit mai degrabă demn de râsete, decât de mânie. Dar, ceea ce își permitea să facă în goana după avuție pe timpul când Galba era la cheremul lui, folosindu-se de o putere imensă, a stat motiv nu de glume, ci începutul unor evenimente cu adevărat tragice și nefericite.
*Locul unde era situat altarul zeilor și steagurile de lupta, se considera un loc sacru.
           13. Odată ce s-a întors trimisul lui Nymphidius de la Galba, Gellanius, s-a aflat că căpetenia curții și strajei a fost numit Cornelius Laco și că cu totul orânduește Vinius. Gellanius nu a putut vorbi cu Galba ochi la ochi, ba nici măcar să se apropie de el, odată ce toți îl priveau cu neîncredere și suspiciune. Auzindu-le pe toate, Nymphidius s-a tulburat pe bune. Adunând conducătorii armatei, el le-a vorbit că Galba-i un bătrân blând și moale, care practic nu-i în stare să cugete rațional, iar Vinius și Laco îl folosesc cum vor. De aceea, înainte ca ei să agonisească putere, precum cea a lui Tigellinus, trebuie trimiși soli împăratului care să-i insufle că, îndepărtând din apropierea sa doar pe acești doi, el va deveni pentru toți și mai plăcut și prețuit. Cuvântarea lui Nymphidius nu a impresionat pe nimeni, căci părea straniu și stupid să sfătui un împărat în vârstă, asemeni unui băiețel care tocmai a aflat gustul puterii și să-i impui alegerea prietenilor. Atunci Nymphidius a ales alt mod de a acționa, și a încercat a-l speria pe Galba. Ba el scria că în Roma totu-i instabil și plin de ostilități ascunse, ba că Clodius Macer reține vasele cu grâne din Africa, apoi, că legiunile germanice se revoltă și că noutăți similare ajung din Siria și Iudeea. Galba însă, nu atrăgea mare atenție scrisorilor lui și nu avea încredere în ele, atunci, Nymphidius a hotărât a lovi primul. Drept că, Clodius Celsus din Antiohia, un om chibzuit și un prieten adevărat, îl îndemna să nu o facă, asigurându-l, că nici un cartier roman, nu-l va numi pe Nymphidius împărat. Mulți însă îl luau în derâdere pe Galba, în special Mithridates din Pontus, care luând în râs pleșul și ridurile acestuia, spunea: „Acum el încă înseamnă ceva pentru romani, dar lăsații să-l vadă cu proprii ochi - și ei îndată vor întelege, că Galba, v-a purta rușinea veșnică a acelor zile în care a fost Cezar”
           14. Așa deci, s-a hotărât ca în jur de jumătate de noapte Nymphidius, să fie adus în lagăr și proclamat împărat. Însă seara, primul din tribuni, Antonius Honoratus, și-a adunat soldații și a început a dojeni și pe sine și pe ei, pentru că într-un interval de timp scurt ei așa de des și radical și-au schimbat calea, fără nici un tolc și sens, nici măcar căutând ceva mai bun, de parcă un duh rău îi mână de la trădare la trădare, „Inițial - continua el - am avut temei - fărădelegile lui Nero. Însă acum, fiind gata al trăda pe Galba, îl putem oare acuza de ucidere de mamă și soție, vom spune din nou, că roșeam de rușine pentru împăratul nostru care evolua în teatru? De altfel, noi și pe Nero, necătând la toate, nu l-am fi lăsat, doar că Nymphidius ne-a insuflat, că el singur ne-a lepădat fugind în Egipt. Oare alături de Nero îl vom jertfi și pe Galba, oare, alegându-l Cezar pe fiul Nymphidiei, vom ucide ruda Liviei , cum am ucis deja fiul Agrippinei? Sau din contra, îl vom pedepsi după merite pe Nymphidius și vom fi răzbunătorii lui Nero și apărătorii adevărați ai lui Galba”. Luptătorii unanim au susținut opinia tribunului său, iar apoi au mers la ceilalți soldați înduplecându-i să rămână loiali împăratului. O bună parte din lagăr a trecut de partea lor, au răsunat strigăte, și Nymphidius, poate că, cum spun unii, imaginând că soldații deja îl cheamă, poate că grăbindu-se a predispune către sine pe cei ce murmurau și șovăiau, s-a pornit înainte în lumina făcliilor, luând cu el sulul cu cuvântarea scrisă pentru el de Cingonius Varro și pe care a învățat-o pe de rost, pentru a o spune în fața soldaților. Văzând porțile încuiate, iar pe ziduri o mulțime de oameni înarmați, el s-a speriat, dar totuși s-a apropiat și a întrebat,ce s-a întâmplat și cine a ordonat să se ridice armele. Toți, într-un glas au răspuns, că-l recunosc împărat doar pe Galba, și Nymphidius, exprimând aprobare, s-a alăturat strigătelor comune și a poruncit supușilor săi să facă același lucru. Totuși, îndată ce portarii l-au lăsat să intre cu o mică grupă din însoțitori, în el a zburat o suliță. Sulița s-a înfipt în scutul cu care a dovedit să-l acopere Septimius, în același timp însă alți luptători s-au aruncat asupra lui cu săbiile, Nymphidius a dat să fugă, dar a fost ajuns într-o căsuță soldățească și ucis. Trupul său a fost scos într-un loc deschis și îngrădit, iar a doua zi expus pentru orice doritor de a vedea tabloul.
         15. Primind vestea despre moartea lui Nymphidius, Galba a poruncit să fie executați toți complicii care încă nu s-au sinucis singuri. Printre căzuți erau Cingonius Varro, care i-a scris lui Nymphidius cuvântarea și Mithridates din Pontus. Romanii socoteau că, trimițând la moarte fără judecată oameni deloc anonimi, împăratul proceda dacă nu contrar justeții, atunci, cel puțin, ilegal și din proprie voință. Toți așteptau un alt mod de guvernare, înșelați, - cum se întâmplă mereu, - de vorbe răsunătoare enunțate la început. Dezamăgirea s-a făcut și mai amară, când ordin de a muri a primit Petronius Turpilianus, fost consul și adept neschimbat al lui Nero. Adevărat, când Galba cu ajutorul lui Trebonianus l-a ucis pe Macer în Africa și, cu ajutorul lui Valens pe Fonteius în Germania, el putea măcar să  facă trimitere la faptul că, se temea de acești oameni care erau înarmați și stăteau în fruntea unor oști puternice. Dar de a asculta scuzele lui Turpilianus, un bătrân neajutorat și neănarmat, nu încurca nimic, dacă omul care promitea moderare și blândețe, avea de gând să-și confirme cuvintele cu fapte! Astfel de reproșuri merită faptele lui.          Când până la Roma rămase 25 de stadii, împăratul fu oprit de o mulțime agitată și gălăgioasă de vâslași, pe care Nero i-a strâns într-o legiune și i-a declarat soldați*; la moment, ei râvneau ca titlu de soldați să le fie confirmat, astfel, cei ce întâlneau împăratul nu-l puteau nici a-l vedea nici a-i auzi glasul ce se pierdea în strigătele vâslașilor ce cereau drapel și lagăr. Galba le-a poruncit să vină pentru a discuta situația altă dată, ei însă primid amânarea drept refuz s-au mâniat, și necontenind a striga, au urmat împăratul, unii chiar dezgolindu-și săbiile. Atunci, Galba a poruncit călăreților să lovească în ei; rezistență nimeni din rebeli nu opuse, unii fiind uciși pe loc, alții ajunși din fugă, astfel înfățisând un semn rău și sinistru lui Galba, care intra în capitală peste cadavre, după un măcel strașnic. Și dacă până acum, erau oameni ce se atârnau cu neglijare față de împărat, acum el insufla tuturor teamă și freamăt.
*Vâslașii erau cu o treaptă mai jos ca soldații, de aceea ei se temeau de a-și pierde statutul obținut.
            16. El a vrut să arate, că risipa lui Nero și dărnicia fără limite s-au terminat, dar totodată, din câte se poate de judecat, a întrecut limitele decenței. De exemplu când Canus, cânta în timpul cinei la flaut (Canus era un muzician cunoscut), Galba l-a ascultat binevoitor și l-a lăudat, apoi a poruncit să i se aducă lădița, a scos din ea câțiva galbeni și i-a înmânat zicând: ”Aceștia ții dăruiesc din banii proprii, nu din hazna”. Cadourile, pe care Nero le-a făcut actorilor și luptătorilor, a ordonat cu strictețe să se ceară înapoi, lăsând posesorilor doar a zecea parte, dar cum primea înapoi foarte puțin - toți doar erau oameni ușuratici, adevărați satiri, darurile primite  dovedind a li se scurge printre degete, - a început a căuta pe cei ce au cumpărat de la ultimii ceva sau mai simplu, lua și obliga toate lucrurile găsite să fie întoarse în hazna. Căutările nu aveau capăt și au atins un cerc tot mai larg de oameni, astfel încât de împărat vorbeau cu dispreț, iar asupra lui Vinius sau abătut și invidia și ura, căci ațâțând statul să fie chițibușar și zgârcit față de proprii supuși, el singur nu se limita în nimic, își atribuia și vindea totul laolaltă. Hesiod învață (în „Munci și Zile”):Bea în voie, când se-ncepe și termină butoiul,și Vinius, înțelegând, că Galba-i bătrân și slab, se grăbea să profite de norocul care se-ncepea și termina concomitent.
          17. Vinius, îi pricinuia rău bătrânului nu doar prin faptul că administra rău treburile de primă importanță, ci și prin stăruința de a defaima hotărârile corecte ale împăratului, sau, chiar prin împiedicarea executării lor. Așa a fost cu pedepsirea acoliților lui Nero. Mulți din acești nelegiuiți - inclusiv Helius, Polyklietus, Petinus, Patrobius - Galba a ordonat să fie căzniți, iar când ei erau duși prin forum, poporul aplauda, aclamând, că această procesiune-i frumoasă și plăcută zeilor, dar că atât zeii cât și oamenii cer alăturarea către aceștia a învățătorului și mentorului tiraniei - Tigellinus. Însă acest om destoinic a dovedit din timp, prin avansuri generoase*, să-și procure protecția lui Vinius. Apoi a murit Turpilianus, fiind încojurat de vrajbă, din motiv că, necătând la toate viciile împăratului, niciodată nu l-a trădat și nu a nutrit ură față de el - a murit, măcar că singur nu a participat la nici o crimă majoră, pe când celălalt, care inițial l-a transformat pe Nero într-un răufăcător (Tigellinus se are în vedere) ce merită moartea, aducându-l la o astfel de stare l-a lăsat și trădat, a supraviețuit, astfel demonstrând că pentru Vinius nu există nimic irealizabil și că mituindu-l, poți conta sigur pe câștig. Nu exista lucru mai râvnit de poporul roman ca procesiunea lui Tigellinus spre caznă, și în toate teatrele și stadioanele nu încetau strigătele, ce cereau predarea acestuia în mîinile călăilor, până împăratul, într-un ordin special, și-a arătat romanilor nemulțumirea, enunțând, că Tigellinus este bolnav incurabil și se află în pragul morții, astfel sfătuind a nu înăspri domnitorul și a nu transforma puterea-i în tiranie. După acestea, în bătaie de joc față de popor și dezamăgirea acestuia, Tigellinus a adus jertfă de mulțumire zeilor și a organizat un pir măreț, iar Vinius, îndată de la masa împăratului s-a dus la el în fruntea unei gaște de prieteni. Împreună cu Vinius era fiica lui văduvită, și Tigellinus, ridicând paharul pentru sănătatea ei i-a cadonat două sute cincizeci de mii de drahme, apoi a ordonat concubinei sale principale să-și scoată de la gât colierul și să-l îmbrace pe gâtul ei. Prețul acestui accesoriu, era, după cum se spune, cincizeci de mii de drahme.
*Vinius s-a căsătorit cu fiica lui Tigellinus, care era văduvă cu o zestre impunătoare.
           18. Atunci deja și acțiunile cugetate ale împăratului erau tratate ca negative, ca de exemplu, răsplătirea galilor ce s-au răsculat sub conducerea lui Vindex. Toți socoteau, că micșorarea impozitelor și drepturile civile nu sunt rezultatul iubirii de oameni a împăratului, ci a coruptibilității lui Vinius. Poporul s-a umplut de dușmănie față de conducerea lui Galba, soldații însă, măcar că nu primeau darurile promise se linișteau cu speranța, că chiar dacă nu tot, măcar ceva ce primeau pe timpul lui Nero, noul împărat le va plăti. Însă când a flat că ei cârtesc, Galba, și-a spus cuvântul demn de măreția împăratului, și anume-că s-a obișnuit să înroleze, nu să cumpere soldații; aceștia s-au aprins cu ură neliniștită și stașnică: căci Galba, li se părea, că nu doar i-a mințit, dar a și stabilit un fel de lege dănd exemplu urmașilor săi.          Totuși în Roma nemulțumirea rămânea ascunsă, prezența lui Galba și rămășițele de respect față de el, stăvileau și opreau porinirile de revoltă, și cum motive directe pentru răsturnare nu existau, - de bine sau rău acest lucru inhiba ostilitatea soldaților. Oastea Germană însă, care a fost condusă de Virginius, iar acum de Flaccus, socotea că merită o răsplată pe măsură pentru câștigul împotriva lui Vindex, iar neprimind-o, rămânea surdă față de asigurările conducătorilor. Pe Flaccus, din cauza podagrei acute și lipsei de experiență, nu-l luau în seamă. Odată la jocuri, când tribunii militari și centurionii, după obiceiul primit, au enunțat urări de fericire împăratului Galba, soldații dintâi au ridicat o zarvă nemaipomenită, iar când aceștia au repetat urările, au început a striga în răspuns: „Dacă el o merită!”.
          19. Astfel de obrăznicii își permiteau și legioanele aflate sub conducerea lui Tigellinus*, și comandanții îi raportau lui Galba despre acestea. Împăratul era speriat, socotind, că cauza disprețului din partea soldaților - era nu doar vârsta înaintată, dar și lipsa copiilor, atunci el a gândit să înfieze un tânăr dintr-o familie nobilă și să-l numească succesor. Trăia în Roma un oarecare Marcus Otho, om din familie ilustră, dar încă din copilărie destrăbălat până la extreme de lux și goana după plăceri. La fel cum Homer îl numește pe Alexandru „soțul Elenei cu păr auriu”** , preamărindu-l cu slava soției, căci cu nimic atlceva Paris slăvit nu a fost, la fel și depsre Otho au început a vorbi în Roma, datorită căsătoriei cu Poppaea. Poppaea era soția lui Crispinus, când ea s-a îndrăgostit de Nero, și, încă nepierzându-și rușinea față de propria soție***  și frica față de maică-sa, în taină l-a trimis la ea pe Otho. Cu împăratul pe Otho îl lega o prietenie strânsă, desfrâul și risipa, el des glumea pe seama zgârceniei și meschinăriei  prietenului său - spre marea plăcere a lui Nero. Se spune, că odată Nero se parfuma cu miresme scumpe, totodată stropindu-l și pe Otho; ziua următoare când Otho îl primea pe împărat la el, pe neașteptate din toate părțile au înaintat tuburi de aur și argint, și din ele abundent, asemeni apei, au împroșcat miresme. Totuși să ne întoarcem la Poppae. Ademenind-o cu speranțe la favorizarea lui Nero și dintâi pervertind-o singur, iar apoi prezentând-o împăratului, Otho a convins-o să plece de la soț, iar când ea a intrat ca soție în casa lui, nu a vrut să se satisfacă doar cu o jumătate, și cu mare nedorință îi ceda lui Nero jumătatea lui. Pe Poppae această gelozie, cum spun, nu o deranja deloc; povestesc chiar că, ea încuia ușile în fața lui Nero, când Otho nu era în oraș, poate pentru a limita pasiunea de îndestulare, poate, cum spun alții, fiind împovărată de relația cu Nero, dar din desfrâul său nefiind capabilă a refuza relațiile amoroase. Otho era la un pas de moarte, și părea incredibil, că împăratul, omorând pentru căsătoria cu Poppaea pe sora și soția sa, pe Otho l-a cruțat.
* Probabil este o greșeală de tipar căci se are în vedere Vitellius   ** Iliada III*** Se are în vedere Claudia Octavia
          20. Treaba-i în faput, că prieten și apărător lui Otho era Seneca, și, cedând rugilor lui, Nero și-a trimis rivalul ca guvernator în Lusitania, la malul oceanului. Conducător Otho era moale și cu popoarele supuse trăia în înțelegere, căci știa, că guvernarea sa - nu-i altceva decât un exil onorabil. Când Galba s-a răsculat, el primul din guvernatori s-a alăturat lui, a adus toate cupele și mesele de aur și argint pe care le avea, pentru ca noul împărat să bată monede din ele, i-a cadonat robi, învățați să slujească unui conducător înalt. Și în restul lucrurilor Otho era loial lui Galba, demonstrând prin fapte, că nimănui nu-i cedează în experiență și capacitatea de a ocârmui. Multe zile la rând, pe parcursul întregului drum, el mergea cu împăratul într-o trăsură. În aceeași călătorie comună, el a putut câștiga atașamentul lui Vinius - cu maniere amiabile și cadouri, dar în primul rând, cu faptul, că în orice circumstanțe îi ceda întâetatea. În așa fel, cu ajutorul lui Vinius, el a ocupat cu tărie al doilea loc, având în același timp un avantaj foarte important: el nimănui nu-i trezea invidie sau mânie, pentru că ajuta gratuit pe fiecare ce-i cerea ajutor și era cu fiecare prietenos și binevoitor. Cea mai mare atenție el o acorda soldaților, pe mulți ajutându-i a obține funcții de conducere, apelând cu rugi nemijlocit la împărat, la Vinius sau la liberții Icelus și Asiaticus, care aveau o putere impunătoare la curte. De fiecare dată când Otho îl primea pe Galba, el mituia cohorta de patrulare, oferind soldaților câte un galben, și, prefăcându-se, de parcă cinstește împăratul, în realitate îl mințea atrăgând armata de partea sa.
          21. Când Galba a început a se gândi pe cine să-l aleagă succesor, Vinius la propus pe Otho, și în acest caz, totuși, acționând în propriul interes: el vroia să-și mărite fata și a scos din Otho promosiunea de a se căsători dacă Galba îl va numi succesorul său. Însă Galba spunea, și cu acțiunile sale dădea de înțeles, că pune binele comun mai presus de propriile interese și vrea să înfieze nu pe cel, ce va fi mai plăcut lui, dar pe cel ce va aduce cel mai mult folos Romei. Mie mi se pare, că el puțin probabil l-ar alge pe Otho chiar și moștenitor al averii sale, știind că acesta-i un desfrânat și risipă, ce are cincizeci de milioane datorii (de sesterții). În orice caz, pe Vinius el l-a ascultat tăcut și cumpătat iar îndeplinirea testamentului a amânat-o. După, s-a numit pe sine și pe Vinius consul; totuși, se aștepta că la început de an va fi desemnat în sfârșit succesorul, soldații, dintre toți preferându-l pe Otho.
          22. Dar cât el întârzia și cugeta, în legiunile germane s-a stârnit o răscoală. Toate oștile îl urau pe Galba, care așa și nu le-a dat premiul promis. Soldații din Germania, aveau conturi osebite cu el: ei îi imputau împăratului și demisia rușinoasă a lui Virginius Rufus și răsplata care au primit-o galii ce au luptat împreună cu ei, pe când pe toți care nu l-au susținut pe Vindex au fost pedepsiți, și în genere atașamentul față de Vindex  - doar lui  îi este recunoscător Galba, doar lui îi acordă onoruri postume, în cinstea lui aduc jertfe din numele statului, de parcă doar cu ajutorul lui a ajuns împăratul romanilor. Astfel de vorbe răsunau deja deschis în lagăr, când a venit data de întâi a primei luni (anul 69 e.n.), pe care romanii o numesc Calendae Januariae, Flaccus a adunat soldații pentru ca în modul cuvenit să-i aducă la jurământul credinței față de împărat, ei însă s-au repezit la imaginile cu Glaba, le-au aruncat jos, iar apoi, jurând credință senatului și poporului roman, au plecat. Conducătorii s-au speriat, temându-se că nesupunerea să nu ducă la răscoală. Și iată unul din ei spuse celorlalți: „Ce se îmtâmplă cu noi prieteni? Noi și un conducător nou nu alegem, și pe cel curent îl respingem, de parcă nu doar pe Galba, dar oricare Domn și oricare conducere nu dorim a o accepta! Desigur, de Flaccus Hordeonius nici vorbă nu poate fi - el este o umbră patetică a lui Galba, nu mai mult, însă la dinstanță de o zi de noi se află Vitellius - conducătorul celeilalte părți a Germaniei. Tatăl lui* a fost cenzor și de trei ori consul și cum nu ai da a condus împreună cu Claudius, iar el, prin propria sărăcie, pe care unii o condamnă, demonstrează strălucit, onestitatea și cumsecădenia sa. Haideți să-l proclamăm pe el împărat și să arătăm lumii întregi, că putem alege împărații mai bine ca spaniolii și lusitanii”.          Cine agrea această propunere cine nu, între timp un stegar pe ascuns a ieșit după poartă și noaptea la înștiințat pe Vitellius, la care se adunase muți oaspeți, de cele îmâmplate. Știrea s-a răspândit iute prin toată armata, primul a fost Fabius Valens, conducătorul unei legiuni (prima legiune din Germania de jos), care s-a înfățișat a doua zi în fruntea unei trupe mari de cavalerie și l-a salutat pe Vitellius, numindu-l împărat. Până atunci Vitellius respingea cu hotărâre această onoare, însă, cum spun, el s-a înfățișat soldaților îndată după prânz, îngrelat de mâncare și vin, și a stat deacord de a primi numele de Germanicus, refuzând a accepta și această dată titlul de Cezar. Supunere ordinelor împăratului Vitellius a jurat și armata lui Flaccus, care îndată și-a uitat minunatul și democraticul jurământ dat senatului.
*Lucius Vitellius consul în anii 34,43 și 47 e.n., un politic și diplomat foarte cunoscut.
          23. Astfel Vitellius a fost proclamat împărat. Aflând de răsturnarea din Germania, Glaba nu a mai zăbovit cu adopția. Lui îi era cunoscut, că unii din prietenii lui, nu mulți, îl susțin pe Dalabella, iar restul pe Otho, el însă nu-l aproba, nici pe unul, nici pe altul. Și iată că pe neașteptate,fără a anunța pe cineva, el trimite după Piso, fiul lui Crassus și Scribonia, care au fost căzniți de Nero - un tânăr, de natură înzestrat cu virtuți morale și slăvit îndeosebi pentru puritate și un mod de viață sever. Apoi el a plecat în lagăr și l-a proclamat pe Piso Cezar și succesorul său. Însă pe parcursul întregului drum de la Platin, pe el îl însoțeau semne cerești groaznice, când el s-a adresat soldaților, iar apoi a început a-și citi cuvântarea, a bătut tunetul, au strălucit fulgere, s-a pornit o ploaie torențială și asupra lagărului și a orașului s-a așezat o ceață că fiecare a înțeles: cele ce au loc nu sunt pe placul zeilor și adopția lui Piso nu va sluji binelui Romei. Cețos era și în inimile soldaților, căci și acum ei nu au primit nici un cadou.          Privindu-i fața lui Piso și ascultându-i glasul, cei prezenți se mirau, cât de calm - însă deloc indiferent primește el așa un dar măreț; dimpotrivă pe înfățișarea lui Otho se vedea clar, cu câtă amărăciune, cu câte mânie și-a întâlnit spulberarea propriilor nădăjduiri. Doar el era socotit cel mai demn din pretendenții la acest măreț titlu, și era aproape de a-l primi, și de aceea, fiind lipsit de el, credea acest lucru un semn sigur al antipatiei și dușmăniei lui Galba. El deja nu mai era liniștit de viitorul său; temându-se de Piso, blestemându-l pe Galva și fiind foarte indignat de Vinius, el a plecat acasă plin de multe și diferite sentimente, căci să refuze la speranțele sale nu-i dădeau ghicitorii și caldeenii(ghicitori, astrologi) care mereu îl înconjurau. Stăruia în special Ptolemaeus, care amintea de prezicerile sale, că Nero pe Otho nu-l va ucide, ci singur va deceda primul, iar Otho va trăi mai mult conducând romanii și astfel că prima jumătate a prezicerii s-a împlinit, acesta îl chema să nu-și piardă credința și în a adoua parte a ei. Totuși mai mult îl stârneau pe Otho cei, care îi împărtășeau durerea și supărarea, socotind, că Galba nu l-a răsplătit pe merite. Lui i se alăturau, cu el se solidarizau Tigellinus și Nymphidius, care înainte erau înconjurați de onoare, iar acum sunt respinși și umiliți.
           24. Din ultimii făceau parte Veturius și Barbius, unul era Optio (ajutorul centurionului) altul tesserarius (ajutorul lui Optio). Lor li sa alăturat libertul lui Otho Onomastus, și în trei, nejelind bani, umblau prin lagăr și mituiau soldații, care și așa erau razvrătiți până-n măduva oaselor și căutau doar pretext pentru o nouă trădare. Asta e, căci să ruinezi spiritul unei armate sănătoase în patru zile este imposibil, de altfel atât timp desparte înfierea de omor: în a șasea zi după înfiere (15 ianuarie 69, a optsprezecea zi înainte de Calende - prima zi a lunii, după romani ) Galba și Piso au fost uciși.          Dis de dimineață în acea zi Galba în prezența prietenilor aducea jertfe în Palatin, și doar haruspiciu Umbricius a luat măruntaiele animalului jertfit și le-a examinat, îndată, și fără ocolișuri a anunțat, că vede semn al unei mari încurcături și primejdii, care-n mod viclean amenință viața împăratului - zeul parcă singurl îl preda pe Otho, care stătea în spate și asculta atent fiecare cuvânt al haruspiciului, în mîinile lui Galba. Otho s-a speriat și a stat palid de frică ca un mort, atunci a apărut Onomastus și i-a spus că au venit constructorii și îl așteaptă acasă. Acesta era semnul după care Otho trebuia imediat să meargă către soldați. Așa deci el invocă, că și-a cumpărat o casă veche și vrea să arate vânzătorului locurile care-l neliniștesc, iar apoi prin așa numita casă a lui Tiberius merge în forum la coloana de aur*, către care duc toate drumurile Italiei.




Reconstrucția Palatului Palatin, Sursa

* O parte din complexul palatului Palatin, și anume coloana de aur, a fost instalată la porunca lui August în forum, în fața templului lui Saturn ca sfârșit al tutoror drumurilor ce duc în Roma, pe el fiind indicate distanțele până la cele mai importante orașe Italiene.
          25. Numărul celor ce l-au întâlnit și salutat acolo, nu depășește, după cum spun, douăzeci și trei. Otho s-a stingherit, măcar că, fiind fizic moleșit, nu avea un spirit slab, ci se evidenția prin hotărâre și prin faptul că în fața pericolelor nu ceda. Totuși cei prezenți nu i-au permis să fugă. Dezgolindu-și săbiile ei au înconjurat lectica și au poruncit să se meargă mai departe, iar Otho, strigând, că-i sortit pieirii, a început a-i goni pe cei ce-l duceau. Câțiva trecători, i-au auzit strigătele, dar mai degrabă erau mirați decât alarmați, văzând numărul mic de participanți la acest exercițiu. Totuși, cât era dus prin forum, la cei prezenți s-au adăugat tot atâțea oamni, și se mai adăugau alții, în grupe câte trei patru oameni, în sfârșit toți împreună s-au întors înapoi spre lagăr, proclamându-l pe Otho Cezar și îndreptând săbiile dezgolite spre cer. Șeful gărzii în acea zi era tribunul Martialis; se spune, că el nu știa nimic de complot, dar așa de tare s-a speriat, că l-a lăsat pe Otho să intre în lagăr, iar acolo nimeni nu i-a opus rezistență, căci cei care nu luau parte la complot, erau câte unu, câte doi înconjurați de urzitori (care special se țineau împreună) și inițial se supunea amenințărilor, iar apoi convingerilor, și urmau exemplul tovarășilor.          De cele întâmplate i-a fost raportat imediat lui Galba la Palatin. Horuspiciu încă nu plecase, și măruntaiele animalului jertfit erau încă în mîinile lui, astfel încât cei mai puțin credincioși erau frapați și mirați de materializarea semnului dumnezeiesc. Mulțimea pestriță s-a îndreptat din forum spre palat, Vinius, Laco și câțiva liberți și-au dezgolit săbiile și s-au pus lângă Galba iar Piso a intrat în tratative cu garda palatului. În așa numita portică a lui Vipsanius era concentrată legiunea Ilirică; pentru a asigura suportul acestor soldați la ei a fost trimis Marius Celsus, un om onest și loial.
          26. Glaba vroia să iasă în fața poporului, Vinius însă nu-l lăsă, iar Celsus și Laco dincontra îl încurajau, cu zel atacându-l pe Vinius. În același timp s-a răspândit un zvon că Otho a fost omorât în lagăr. Puțin mai târziu a apărut Julius Atticus care slujea în paza împăratului și se folosea de o oarecare popularitate; fluturându-și sabia, el striga că a ucis inamicul Cezarului. Dându-i la o parte pe cei din fața sa el i-a arătat lui Galba sabia însângerată. Privindu-l pe Atticus Galba l-a întrebat „Cine ți-a dat un astfel de ordin?” - „Loialitatea și jurământul care l-am depus” - a fost răspunsul, iar cum poporul îl aplauda pe Atticus și peste tot se auzeau strigăte că el a procedat corect, Galba s-a așezat în lectică și a părăsit palatul pentru a aduce jertfe lui Jupiter și a se înfățișa cetățenilor.          Atunci, de parcă vântu a început a-i bate în față - forumul l-a întâlnit cu vorba, de parcă armata s-a supus lui Otho. Cum se-ntâmplă în mulțime, unii îl sfătuiau să se întoarcă, alții - să continue calea, unii strigau, el să nu-și piardă cumpătul, alții - să nu aibă încredere în nimeni, iar lectica, de fiecare dată brus se înclina, și o arunca dintr-o parte în alta de parcă ar fi pe valuri zburlite, printre altele, au apărut inițial călăreții, iar apoi și pedestrimea, care înaintau prin basilica lui Pavel*. În glas tare, unanim ei ordonau cetățenilor să părăsească piața. Oamenii s-au dat pe fugă, dar nu sau împrăștiat ci au umplut porticile și colinele din preajma forumului, de parcă temându-se a pierde ceva spectaculos. Attilius Vergilio** a aruncat jos imaginea lui Galba, și îndată soldații dând start acțiunilor militare, au aruncat cu sulițe-n lectica împăratului, iar asigurându-se că nici una din sulițe nu l-a nimerit pe Galba, s-au aruncat la el cu săbiile. Nimeni nu le-a pus piept, nimeni nu a sărit în ajutor împăratului, nimeni, în afară de un om - singurul, din miile pe care soarele-n acea zi i-a văzut demni de Imperiul Roman. Ăla a fost centurionul Sempronius Densus; el nu se folosea de careva onoruri deosebite din partea lui Galba, dar acum, îndeplinindu-și datoria și apărând legea s-a pus în fața lecticii. Inițial, ridicând bășul, cu care centurionii pedepsesc soldații vinovați, și cu glas tare înduplecând pe atacatori să miluiască împăratul, iar când ei s-au apropiat mai tare, a scos sabia și s-a apărat mult , până a căzut, rănit sub genunchi.
* Basilica lui Pavel era așezată în partea de nord a forumului, de unde și înaintau din lagărul său praetorienii.** Purtatorul steagului(vexillarius) unei cohorte care îl însoțea pe Galba(după Tacitus Historiae I ).
          27. Lângă locul numit Lacus Curtius, lectica lui Galba s-a răsturnat, iar el singur, îmbracat în tunică, a căzut pe pământ; atunci și au năvălit asupra lui ucigașii. Oferindu-și gâtul la bătaie, el doar a spus: „Străpungeți, dacă așa e mai bine pentru poporul roman”. El a primit multe lovituri în coapse și mîini, iar cea mortală, reieșind din majoritatea mesajelor, a fost făcută de Camurius din a cincisprezecea legiune. Unii, drept că îl numesc pe Terentius, alții, pe Lecanius, alții, pe Fabius Fabulus, despre care spun că, a retezat capul celui ucis și l-a luat cu el, înfășurându-l în pardesiu, pentru că fiind pleșcat nu avea de ce să-l apuce, totuși camarazii strigau ca el să nu-și ascundă fapta săvârșită și Fabius a înfipt în suliță și a ridicat în sus capul bătrânului, care a fost un conducător temperat, pontif și consul. Apoi el în fugă a început astrăbate străzile, asemeni unei menade, fluturând cu sulița însângerată și învârtind-o în părți diferite.          Otho totuși, când i-au adus trofeul a spus: „Asta încă nu înseamnă nimic prieteni, arătați-mi capul lui Piso!”. Și peste puțin timp i-au adus și capul celuilalt. Tânărul era rănit dar fugise, până unul pe nume Marcus nu l-a ajuns lângă templul lui Vesta și l-a ucis. A fost ucis și Vinius, care singur a recunoscut că a participat la complot împotriva lui Galba: el striga că moare împotriva voii lui Otho, necătând la aceasta soldații i-au tăiat capul lui și lui Laco și le-au aruncat la picioarele noului împărat așteptând remunerarea. Arhiloh  spune:Noi ajuns-am și ucis-am tocmai șapte cetățeni;Dar în număr de o mie fostam să cutreierăm...          Astfel și mulți care nu au participat deloc la măcel, își murdăreau mâinile și săbiile de sânge și i le arătau lui Otho, depunând cereri de remunerare. În orice caz, cu ajutorul acestor cereri au fost găsiți o sută douăzeci de oameni, pe care Vitellius i-a căznit până la ultimul.           În lagăr a venit și Marius Celsus. Mulți s-au abătut asupra lui cu reproșul că convingea soldații să-l apere pe Galba, strigând „Moarte lui! Moarte” - însă pe acest om Otho nu vroia să-l căznească. În același timp el se temea să sporească cu soldații, și de aceea a spus că, nu merită de grăbit cazna - întâi, totuși, trebuie ceva de scos din el - și a ordonat să-l lege în lanțuri și să-l pună sub strajă. Iar paza reținutului a încredințat-o celor de mai încredere oameni.
          28. Fără întârzieri a fost convocat senatul. Și de parcă ar fi alți oameni, sau zeii deasupra lor au stat alții, ei au jurat credință lui Otho - la fel cum Otho a jurat nu demult credință și nu s-a ținut de ea. I-au dat titlul de Cezar și Augustus, necătând că trupurile decapitate în veșminte de consuli erau încă în forum. Capurile retezate nu le mai trebuiau nimănui și cel al lui Vinius pentru două mii de drahme i l-au dat fiicei lui, capul lui Piso l-a implorat soția lui Verania*, iar capul lui Galba a fost cadonat robilor lui Patrobius. Ei și-au bătut joc de cap cum au putut și în sfârșit, l-au aruncat în locul unde se execută căznile din ordinul Cezarilor. Acest loc se numește Sessorium. Trupul lui Galba, la permisiunea lui Otho a fost luat de Helvidius Priscus, și noaptea, libertul Argius l-a înmormântat.
* Ea a fost obligată să plătească pentru el (Tacitus Historiae I ). 
          29. Așa a fost soarta lui Glaba. Puțini dintre romanii din toate timpurile l-au întrecut în bogății sau rădăcini nobile, iar din contemporanii săi nimeni. Timp de cinci împărați el a trăit în onoare și faimă, și nu puterii, ci faimei datorează el câștigul asupra lui Nero, pe unii, nimeni nu-i socotea demni de puterea împărătească, alții, o refuzau, Galba însă a primit invitația de a sta în fruntea Imperiului Roman, și a acceptat-o cu râvnă, alăturându-se curajului lui Vindex, el a transformat răscoala lui, care o numeau inițial rebeliune, în război civil, căci atunci mișcarea a căpătat un adevărat conducător. Iată de ce, socotind că el nu subjugă statul puterii lui, ci se dedică statului, Galba râvnea să conducă fiarele puțin îmblânzite de Tigellinus și Nymphidiu, așa cum conduceau romanii înainte Scipio, Fabricius și Camillus. Necătând la vârsta înaintată el în toate ce ține de arme și armată, a fost un împărat la locul său, dar lăsându-se sub influența lui Vinius, Laco și a liberților, care pentru bani au vândut tot și toate - la fel cum Nero s-a dat sub influența celor mai lacomi din lume oameni, - el nu a lăsat pe nimeni ce ar regreta de conducerea lui, măcar că majoritatea romanilor jeleau de moartea lui groaznică.
Text tradus din rusă cu rectificări din traducerea engleză


04. Gorgias, Elogiu Elenei - Nov 17, 2016 1:35:00 PM

(1) Slavă aduce orașului - curajul, corpului - frumusețea, sufletului - chibzuința, vorbei spuse - adevărul; orice contrar acestora-i doar rușine. Se cuvine nouă bărbatul și femeia, slova și munca, orașul și fapta dacă sun lăudabile - cu laudă să se cinstească, dacă blamabile - prin derâdere să se stârpească. Și invers, egal de smintit și greșit lăudabilul - să se bârfească, iar demn blamabilul - să se cinstească. (2) Urmează ca totodată aici și adevărul să-l deschid și defaimatorii să-i indic - pe Elena ce-o defaimează, unanim despre care au rămas și poeților vorbe adevărate și numelui slavă și năpastelor amintire. Eu am și gândit, în a mea cuvântare argumente chibzuite oferind, acuzațiile să le dezmint de pe cea ce rele multe a auzit; defaimatorii mințind să-i indic, adevărul să-l deschid și sfârșit ignoranței să-i aplic.
Dante Gabriel Rossetti - Elena, sursa
(3) Căci din părinți și natură, prima din primii soți și soții e cea, despre care ținem vorba - și nimeni nu e, ce de aceasta nu ar dumeri. Se știe că Leda, acesteia mamă ia fost, iar tatăl nemuritor din generație și muritor din reputație, fiind deci Tyndareos și Zeus: unul la văz așa apărea, altul din spuse așa se numea, unul din oameni cel mai energic, altul al universului cel mai puternic. (4) Născută de ei ea egală zeilor după frumusețe era, și liber o arăta, nu vădit o ascundea. Multe în mulți pasiuni ea stârnea, împrejuru-i cerc de bărbați aduna, plini de dârzenie, de dârză putere: care cu bogății asurzitoare, care cu rădăcini strălucitoare, care cu forță ereditară, care cu înțelepciune acumulată. Toți însă, cuceriți erau de dragostea învingătoare și neînvinsa înfumurare. (5) Cine din ei, cu ce și cum și-a potolit iubirea stăpânindo pe Elena eu nu voi spune: cei cunoscut la cunoscători încredere va vedea, admirație însă nu va merita. De aceea, vremurile trecute pomenite în cuvântarea mea lăsându-le la o parte, voi purcede la începutul cuvântării de laudă pnetru aceasta voi însira acele motive, în virtutea cărora adevărat și cumsecade a fost plecarea Elenei în Troia.  
          Francesco Primaticcio - Răpirea Elenei 1539, sursa
(6) Din a sorții încuviințare, a zeilor chemare, a inevitabilității aranjare a făcut ea ce a făcut? A fost ea cu sila furată sau cu vorba luată sau cu dragoste-mbătată? - Dacă o acceptăm pe prima, nu poate fi vinovată bănuita: voii domnului, voia omului nu încurcă - de la natură, nu cel slab e obstacol celui puternic, ci cel puternic e puterea și cârmuitorul celui slab: cel puternic cârmuiește, cel slab urmărește. Dumnezeu e mai puternic ca omul și în forță și în chibzuială și în restul: dacă lui dumnezeu or întâmplării vina i-o atribuim, Elena liberă de ponegrire atunci o găsim. (7) Dacă însă ea a fost cu sila răpită, fără de lege silită, pe nedrept obijduită, e clar, că vinovat e răpitorul și obijduitorul, iar răpita și obijduita în năpasta-i nevinovată. Care barbar așa bărbărește a procedat, acela și să fie pedepsit cu cuvântul, legea și fapta: cuvântul spre - încuviințare, legea spre - defaimare, fapta spre - răzbunare. Iar Elena violenței supusă, de patrie răpusă, singură rămasă, oare nu merită îndurare, iar el condamnare. (8) Dacă însă de cuvântare a fost convinsă și sufletulu-i cu minciuni cuprins, și aici nu-i greu a o ocroti și de vină a o înălbi. Căci cuvântu-i mare gospodar: la vâz e mic și nevăzut iar la faptă face minuni - poate frica s-o stârpească și tristețea s-o răpească, bucuria s-o stârnească, îndurarea s-o mărească. (9) Iar, că e așa eu o să dovedesc - căci ascultătorului trebuie să-i dovedești cu toate dovezile.Poezia eu o numesc cuvântare ce are măsură: de la ea se transmite ascultătorului - și frica plină de freamăt și mila ce varsă lacrimi și pasiunea scăldată-n tristețe. Din fapte și corpuri străine, din fericirea și nefericirea lor, în propria-i suferință suferă sufletul - din voia cuvintelor. (10) De la aceste cuvântări la altele eu voi trece. Insuflate de zeu prin cânt sunt puternice farmecele, și bucurie stârnesc și tristețea risipesc; contopinduse cu a sufletului percepție, puterea cuvântului farmec o vrăjește, convinge, renaște. Două sunt uneltele magiei și vrăjitoriei: confuzii sufletești; percepții prostești. (11) Cât și pe câți și în câte lucruri convinși au fost și convinși vor fi în minciună, folosind a cuvântului strună! Dacă în toate, toți ar avea despre cele trecute reținere, și a celor prezente înțelegere, și a celor viitoare prevedere, atunci tot aceleași cuvinte, în același fel nu ne-ar mai minți. Acum deci nu-i chiar ușor să reții trecutul, să-nțelegi prezentul, să prevezi viitorul, astfel mulți în multe iau drept reper ca a sufletului vedere - ceea, ce ni se pare. Aceasta e și înșelătoare și schimbătoare iar cu a ei înșelăciune și schimbare, atrage asupra celor ce o folosesc orice necazuri.(12) Ce ne încurcă și despre Elena să spunem, că a plecat ea din cuvinte convinsă, a plecat asemeni celei ce nu vrea să plece, dar de putere nedreaptă fiind supusă, deci cu sila răpusă. Prin convingere a admis, ea să fie silită iar convingerea ce a silito chiar de impunere, brutalitate nu pare, puterea aceeași o are. Căci cuvântarea ce suflet convinge, celor spuse impune supunere, celor făcute îngăduire. Cel ce convinge tot vinovat ca cel ce impune se face, ea însă, convinsă și impusă cuvântări defaimatoare degeaba găsește. (13) Al convingerii cuvânt al sufletului drum direcția îngăduiește - reiese aceasta din învățătura celor ce despre cer învață; ei opinie cu opinie înlocuind, una stârpind, alta gândind, tot neclarul și nedefinitul în ai lumii ochi le fac clar să apară; după - din inevitabilitatea disputelor din judecată, unde cuvântarea iscusit conturată, dar pe nedrept enunțată, poate mulțimea fermeca, astfel impunând a o asculta; și trei  - din dezbaterile filosofilor, unde se deschide și gândului agerime și a limbii usturime: cât de repede impun schimbare a opiniei credibilitate! (14) O forță au, și puterea cuvântului pentru starea sufletului și componența leacului pentru starea corpului. Asemeni cum leacuri diferite diferit fluidele din corp ne storc, și unele ne opresc bolile, altele viața - așa și cuvântările: unele întristează, altele sperie, unele, celor ce le ascultă curaj le insuflă. Se-ntâmplă, că și a lor rea convingere sufletul îl farmecă și vrăjește. (15) Astfel, din cele spuse reiese că, dacă a ascultat cele spuse ea nu-i răufăcătoare ci pătimitoare.Acum cu a 4-a cuvântare eu voi dezghioca a 4-a acuzare. Dacă așa a procedat dragostea, nu greu va fi acuzarea a o evita în crima ce se spune că a făcuto ea. Tot ce vedem, are natura nu pe care noi o dorim, ci cea, pe care soarta a stabilito. Prin prisma vederii și a sufletului caracter ia o întruchipare diferită. (16) Când corpul luptătorului, pentru luptă frumos se îmbracă cu arme din fier și aramă, cu unele pentru a se apăra, cu altele pentru a ataca, și va vedea privirea priveliștea, se va tulbura și sufletu-l va tulbura. Așa că des, când nici o năpastă nu-i paște oamenii fug de acestea, rușinos speriați: strivită credința în adevăr e de frica pătrunsă în suflet prin văz: ajunsă în față la oameni ea-i face să uite frumusețea pe drept recunoscută, și demnitatea după victorie des întâlnită. (17) Nu rar observând ceva strașnic, oamenii pierd înțelegerea a ceea ce trebuie, când trebuie: așa frica gândul chibzuit îl potolește și izgonește. Mulți de la ea zădarnic au suferit, strașnic au pătimit și incurabil rațiunea au rătăcit: astfel imaginea a ceea ce ochii au zărit, clar în conștiință s-a întipărit. Multe ce frica trezesc de mine-s omise, dar ce-i omis, e asemeni celui scris. (18) Uite și pictorii: când din multe culori, multe corpuri - un corp ideal după formă crează, privirea ei ne-o desfăteaază. Făurirea idolilor zeilor, zidirea sculpturilor oamenilor - câtă plăcere ochilor le crează! Așa de la vedere se-ntâmplă: de una suferim, pe alta tare o râvnim. Mult în mulți la multe lucruri și oameni patimă, dragoste și dorință se aprinde.(19) De ce să ne mirăm atunci, că ochii Elenei, de corpul lui Paris fermecați, a pasiunii năzuință, a dragostei rivalitate dorință în suflet au semănat! Dacă zeul zeilor Eros, cu putere zeiască e înzestrat - cum poate unul mai slab de el să se ferească sau să se ocrotească! Iar dacă-i dragoste - a oamenilor boli suferință, a sufletului simțuri eclipsă, atunci nu de o crimă trebuie certată, ci ca o năpastă considerată. Căci vine aceasta, odată ce vine, din a sorții voință - nu a gândului îngăduință; sub a dragostei apăsare - nu din a propriei voință născare.(20) Cum se poate de considerat că pe drept defaimată-i Elena! A făcut ea ce a făcut, de a dragostei putere învinsă sau de false cuvântări convinsă sau cu forța în depărtări răpusă, sau de a zeilor constrângeri constrânsă - în toate aceste cazuri nu are ea nici o vină.(21) Cu a mea cuvântare eu am șters a femeii defaimare. Voi termina: că a mea țintă la-nceput pusă, a fost urmată; încercând a risipi defaimarea nedreaptă, opinia comună negândită, această cuvântare am vrut să i-o scriu Elenei în slavă, iar mie-n plăcere.


Text tradus din rusă(sursa) cu rectificări din edițiile engleze (sursa 1, sursa 2). Stilistica textului urmată minuțios după ediția rusă, cer scuze pentru greșeli gramaticale și alte posibile omisiuni admise în timpul traducerii. În caz de republicare/reproducere e necesar acordul autorului. 
05. Esența frumuseții după Homer, din A. F. Losev, История Античной Эстетики (Istoria Esteticii Antice) - Sep 24, 2016 12:39:00 PM

         Frumusețea este gândită de Homer ca ceva fin, străveziu, ca o materie purtătoare de lumină, ca un careva șuvoi viu, curgător, lucru ce țin a-l aprecia și înțelege toți teoreticienii antici. Această frumusețe este foarte greu redată cu ajutorul limbajului științific abstract prezent. De aceea, pemtru a a caracteriza acest fenomen antic noi vom folosi combinații de cuvinte absolut neobișnuite pentru urechea vest-europeană și la prima vedere, destul de contradictorii. Anume frumusețea, la modul cum e gândită ea de Homer, este un fel de esență fluentă. Filosofii vest-europeni practic tot timpul puneau în contradicție „esența” și „fluența”. Esența unui lucru se prezintă a fi ceva stabil, chiar neclintit, fără a fi supus fluenței. În acea esență este negat orice proces, orice fenomen, iar împreună cu asta, desigur, orice rezultat al formării și anume orice figuralitate, colorit ne mai vorbind de plasticictate. Așa o prezentare este extrem de abstractă. Aceasta este doar prima deosebire între esență și fenomen (sau proces - rezultatul fluenței)  care, cum nu ar fi un adevăr absolut pentru primul pas al gândirii abstracte, încetează a fi ca atare pentru al doilea și, devine o minciună crasă pentru ultimul pas, cel final, Aceasta nu doar că este o minciună fundamentală - este ceva absolut inadmisibil pentru estetica antică, fiind ceea împotriva a ce Homer protestează, de la primul la ultimul rând.         Frumusețea este o esență fluentă - iată prima revelație a esteticii antice homeriene. Aceasta înseamnă, în primul rând că frumusețea este esență - cu toate particularitățile pe care le văd în această esență cei mai abstracți (inclusiv antici) gânditori. Cu alte cuvinte, frumusețea este nematerială, nonfizică, în afara spațiului, în afara timpului, invizibilă, nedeslușită, nepalpabilă. Ea este sensul, ideea lucrului, viața lui interioară, ultima lui temelie și substanță, nu ceva exterior și întâmplător, ci absolut interior și extrem de necesar nouă. Totodată frumusețea homeriană este și „fluență”. Aceasta-i „esența”. Ea e vizibilă căci e purtătoare de lumină și deslușibilă, căci e bine sunătoare. Ea poate fi simțită pe bune, de parcă ar fi materie fizică: lut, nisip, metal, piatră. Ea poate fi luată în mână, poate fi folosită ca un produs cosmetic: pudră, vopsele, parfumuri. Homer nu are nici un mit vizavi de modul în care Zeus a coborât asupra Danaei (mama lui Perseu) în o ploaie de aur. El își închipuie frumusețea anume sub formă de ploaie de aur.
Danae de Gustav Klimt, sursa
         Când o întâlnim pe Afrodita cu epitetul ei permanent „de aur”, acesta nu-i necesar a fi tratat (direct) de parcă în față am avea statuia Afroditei din aur, sau că însăși Afrodita are culoarea aurului, sau e scumpă ca aurul. Afrodita și este frumusețea, adevărata frumusețe, esența, ideea, principiul frumuseții, frumusețea infinită, comparativ cu alte obiecte frumoase care sunt multe și căror le este caracteristică frumusețea într-un mod mereu finit. Frumusețea are înfățișarea aurului. Ea este prețioasă, ea strălucește (frumusețea la Homer mereu „strălucește”), ea - este materialul pentru cele mai frumoase și fine lucruri.         Noi ne-am obișnuit a diferenția lucrul și semnificația - sensul, ideea acestuia. Homer însă nu le diferențiază în estetica sa. Frumos la el este ceea ce înseamnă ceva (probabil ieșit din comun), arată la ceva (la fel ieșit din comun); iar acel ceva și este el însuși. Frumusețea semnifică anume ceea ce și este. De aceea ea și nu se delimitează în esență și fenomen (proces). Ea este o identitate absolută a unuia cu altul.         Totuși principiul identității absolute a esenței și fenomenului (procesului) formulat aici este doar primul punct în înțelegerea imaginii Atenei, ce își acoperă eroii cu frumusețe, într-un fel ca cu un produs cosmetic. Să încercăm acum a formula tot cu ce se compară gândirea abstract filosofică în așa o prezență mitică. Aceasta nu are purșisimplu o importanță abstractă. Ea mai este plastică, mitică,...(așa cum o cere stilul epic) și înglobează în sine toate particularitățile mitologiei grecești. Filosofia vest-europeană pune în contradicție interiorul cu exteriorul*. Închipuirea homeriană a frumuseții exclude această antiteză: ceea ce vedem exterior, în această lume a frumuseții, și este interiorul ei; deci vedem în extern nu altceva decât viața interioară, intimă. În principiu pentru noi nu este nimic deosebit în aceasta. Cât nu ne-ar povățui morala filistină „să nu judecăm după exterior” noi, la drept vorbind, doar asta și facem, eu nici nu știu cum s-ar putea de procedat altfel. Orice portret și viu și artificial, desigur, mereu vorbește singur pentru sine și în închipuirea lui Homer frumusețea indubitabil în acest sens este fizionomică. Aici nu există antiteză între conștiință și existență. Acele raze curgătoare și fluxuri de frumusețe, cu care-și îmbracă Atena eroii, este, desigur existență (realitate), căci ei (eroii), în primul rând sunt, există. Aceasta și este esența, că ei totodată au o conștiință vie, un careva suflet vibrant, o esență corpulentă văzută din interior, o careva materie însuflețită. Văzându-le fizic - le retrăiești în interior, de parcă ar fi propria conștiință. Din punct de vedere al esteticii, o astfel de înțelegere a frumuseții la Homer este una epică. Iar epică este ea pentru că, fiind acea generalizare, se include deasupra individualului. Dar cum această frumusețe este infuzată în eroi de către zei, iar zeii grecești nu sunt altceva decât o îndumnezeire (generalizare la limită a acelorași stihii materiale), această frumusețe fiind dumnezeiască, totodată este absolut materială, fizică și trupească.          Neînțelegând acest materialism - stihiic al esteticii lui Homer, este imposibil a înțelege celelalte particularități ale ei ca: caracterul sublim dar totodată naiv și câteodată umoristic, anti-psihologismul și plastica, tradiționalitatea și standarditatea, supra-umanitatea dar totodată corporalitatea absolută.         Observăm că, frumusețea homerică (principiul frumuseții) nu este o idee subiectivă, nici idealism obiectiv, ci o materie însuflețită de undeva din extern, din partea altui, mai măreț principiu. Frumusețea aici e cea mai simplă stihie materială, dar nu o simplă stihie, ci și ceva fin, purtător de lumină, ca razele soarelui. E greu de spus ce etichetă vest-europeană am putea încleia acestei estetici. E clar că nu subiectivismul, nici obiectivismul, nici alegorismul (pentru că frumusețea homeriană nu arată la ceva cardinal diferit, ci nemijlocit la ea) și nici idealismul (pentru că aici nu există nici o supremație a conștiinței asupra existenței). Această estetică poate fi numită oricum, însă nu trebuie uitată imaginea esenței fluente, curgătoare, strălucitoare, ea trebuie pusă în centrul a toată esența homeriană. 



*În ce privește interiorul cu exteriorul ca un tot întreg. Lucrul dat stârnește o mulțime de semne de întrebare căci aparent aceste lucruri sunt diametral opuse(chiar judecând după difinițiile lor). În opinia mea acesta este un tot întreag da, doar că pentru al percepe în modul dat este nevoie de un grad înalt de maturitatea (după mine capacitatea de a percepe lucrurile echidistant, nepărtinitor așa cum ele sunt).


Text tradus din rusă(sursa). În caz de republicare/reproducere e necesar acordul autorului.


06. Herodot, Istorii, Fragment din Cartea a III-a Talia - Jun 22, 2016 12:38:00 PM
Herodot, sursa imaginii.
     LXI Pe când Cambyses, fiul lui Cyrus, era încă-n Egipt unde-și ieșea din fire, doi magi, fraţi între ei, se răzvrătiră împotriva lui 177. Pe unul din ei, Cambyses îl lăsase intendent al palatelor regeşti. Acesta a și fost cel ce s-a răzvrătit, după ce a aflat de moartea lui Smerdis, de faptul că omorul era tăinuit şi de cât de puţini perşi ştiau de el, odată ce mulţimea îl credea pe Smerdis încă în viaţă. Bazându-se pe acestea, el a și construit planul de preluare a puterii regești. Magul avea un frate, care, cum am spus mai sus, se răsculase o dată cu el, foarte asemănător la chip cu Smerdis 178, fiul lui Cyrus, ucis la porunca lui Cambyses; acesta, nu numai că semăna leit la înfăţişare cu Smerdis, dar purta şi acelaşi nume, adică tot Smer­dis. Magul Patizeithes 179 îl încunoştiinţă dar pe fratele său că are să urzească totul în folosul lui şi-1 ridică pe tron. După această ispravă, trimise crainici în toate părţile, precum şi în Egipt, ca să dea oştilor de ştire că de aici înainte aveau să-i dea ascultare lui Smerdis, fiul lui Cyrus, şi nu lui Cambyses.
      LXII Toţi ceilalţi crainici vestiră schimbarea, iar cel rânduit să meargă în Egipt, întâlnind pe Cambyses şi oastea lui în Agbatana180 Syriei, dădu glas poruncilor magului aşezându-se în mijlocul taberei. Cambyses auzi cuvintele crainicului şi, în­credinţat că spunea adevărul şi că el fusese trădat de Prexaspes (pentru că, trimis de el în Persia pentru a-1 ucide pe Smerdis, Prexaspes nu înfăptuise omorul), uitându-se în ochii acestuia, grăi  „Pre­xaspes, aşa mi-ai îndeplinit porunca?" Acesta îi răspunse: „Doamne, nu-i adevărat că Smerdis, fratele tău, s-a răzvrătit împotrivă-ţi şi nici nu-i cu putinţă să mai ai pe viitor vreo pricină de sfadă cu el, nici mare, nici mică; căci eu însumi, după ce am săvârşit cele poruncite de tine, l-am îngro­pat chiar cu mîinile mele. Dacă însă cumva morţii învie, apoi aşteaptă-te să se scoale din mormânt şi medul Astyages; dacă însă lucrurile merg ca înainte, din partea fratelui tău nu te așteaptă nici o năpastă. Acum, părerea mea e să-l ur­mărim pe crainic şi, odată ajuns, să-1 întrebăm din partea cui porunceşte să dăm ascultare rege­lui Smerdis".
        LXIII Vorbele lui Prexaspes, îi plăcură regelui, crainicul fiind urmărit pe dată şi adus înapoi. Când sosi, Prexaspes îi spuse următoarle: „Omule! zici că vii ca trimis din partea lui Smerdis, fiul lui Cyrus ; deci spune-ne adevărul și mergi în pace. Însuși Smerdis ţi s-a înfăţişat în faţa ochilor şi ţi-a dat poruncile acestea sau vreunul din cei ce-1 slujesc ?" Solul răs­punse: „Eu pe Smerdis, fiul lui Cyrus, nu l-am mai văzut nici­odată de când regele Cambyses a purces spre Egipt ; mie porun­cile mi le-a dat magul, pe care Cambyses l-a lăsat să-i vegheze palatul ; acesta mi-a spus însă că Smerdis fiul lui Cyrus este cel care mi-a poruncit să grăiesc faţă de voi cele ce ştiţi". So­lul spunea nimic altceva decât purul adevăr. Atunci Cambyses zise: „Prexaspes, tu, cinstit  ai înfăptuit poruncile mele şi, eşti în afară de orice învinuire. Dar cine din perşi s-a răzvrătit împotriva mea, însuşindu-şi numele lui Smerdis?" Prexaspes îi răspunse: „Eu, o rege, cred că am prins firul lucrurilor. Cei care s-au ridicat împotrivă-ţi sunt magii, adică Patizeithes, pe care l-ai lăsat să aibă grijă de casa ta, şi fratele lui, Smerdis".
         LXIV Cum auzi numele lui Smerdis, Cambyses fu izbit de adevărul celor grăite de Prexaspes şi de înțelegerea că visul lui devenise realitate, cel în care cineva-i vestise că Smerdis şade pe tron, atingând cerul cu creştetul capului. Dându-şi seama că za­darnic își nimici fratele, el începu să-1 plângă amarnic; după ce-l plânse, gemu din greu asupra în­tregii nenorociri care se întâmplase, și sări pe cal, cu gândul să se năpustească cu oastea ce o avea asupra magului din Susa. Când se avântă în şa, vârful tecii în care era băgat pum­nalul 181 se desprinse şi căzu, iar tăişul, rămas gol, îi străpunse coapsa. Rănit tocmai în acelaşi loc unde el însuşi îl lovise ceva timp în urmă pe Apis, zeul egiptenilor, şi înţelegând că era lovit de moarte, Cambyses întrebă care era nu­mele localităţii în care se afla. I s-a răspuns: Agbatana.  Regele știa de ceva timp  din prezicerile oracolului din oraşul Buto că-şi va sfîrşi zilele în Agbatana. Atunci el însă înțelese că-și va găsi sfârşitul de bâtrâneţe la Agbatana în Media, în mijlocul tuturor avuţiilor lui; oracolul însă pomenise de Agbatana Syriei. Când Cambyses află numele oraşului, copleşit de revolta magului şi de durerea rănii, ca prin farmec își veni în fire. Înţelegând ce a vrut să spună oracolul,  vorbi: „Aici se vor termina zilele lui Cambyses, fiul lui Cyrus!"
          LXV Atât grăi el atunci. Ceva mai târziu, cam după două­zeci de zile, porunci să fie chemaţi cei mai de vază din perşi, câţi se aflau acolo, şi le spuse următoarele: „Perşi, mă văd silit de împrejurări să vă dezvălui cel mai tăinuit de mine lucru din toate. Pe când eram încă în Egipt, am avut în vis o vedenie – of, de n-aş fi avut-o! Se făcea că un sol venit de acasă mi-a vestit că Smerdis, aşezat pe tronul regesc, atingea cerul cu capul. Temându-mă ca nu cumva să fiu detronat de frate-meu, am procedat cu prea multă grabă şi prea puţină înţelepciune. Din nefericire, nu-i dat omului sa ocolească ceea ce e hărăzit să se întâmple. Necugetatul de mine l-am trimis pe Prexaspes la Susa să-1 ucidă pe Smerdis. După ce această cumplită nenorocire s-a săvîrşit,   trăiam  liniştit,   fără teamă că, după înlăturarea lui Smerdis, s-ar mai putea ivi alt­cineva care să se scoale împotriva mea. M-am înşelat cumplit asupra celor ce aveau să vina. Am ajuns ucigaş de frate, fără să fi fost nevoie, şi cu toate acestea tot n-am scăpat să fiu lipsit de domnie... căci era vorba despre magul Smerdis, pe care cerul mi l-a arătat în vedenia din vis că avea să se răzvrătească îm­potrivă-mi. Totuşi, fapta am săvârşit-o, iar voi să cugetaţi bine că Smerdis, fiul lui Cyrus, nu mai e printre voi. Astfel magii conduc acum țara, cel pe care l-am lăsat să vegheze peste bunurile palatului şi fratele lui, Smerdis. Acel însă care ar fi trebuit cu osebire să mă răzbune acum, când am avut de răb­dat sfruntarea neruşinată a magilor - acela a pierit de-o soartă crudă chiar de mâna celor mai apropiați lui. Iar pentru că el nu mai este, nu-mi rămâne altceva de făcut, o perşi, decât să vă-nchin ultima mea voință – cea, care-mi stă ca o piatră pe inimă. Vă ordon în numele tuturor zeilor ocrotitori ai acestui regat182 vouă  tuturor, şi mai ales Ahemenizilor care sunt de faţă, să nu îngăduiţi cumva ca stăpânirea să se întoarcă iarăşi la mezi. Dacă prin viclenie au dobîndit-o, apoi tot prin viclenie să le-o smulgeţi din mîini; iar dacă prin putere o păstrează, atunci trebuie să le fie smulsă cu o putere şi mai vârtoasă. Dacă veţi îndeplini cele ce vă cer, pământul să vă dea roadă bogată, femeile şi turmele să zămislească mereu şi pururea să vă bucuraţi de liber­tate.  De veţi scăpa însă stăpânirea şi nici nu vă veţi strădui s-o păstraţi - vă blestem ca, cele ce v-am urat să iasă tocmai pe dos. Şi afară de acest blestem, facă-se ca sfârşitul fiecărui pers să fie aşa cum a fost al meu." Așa vorbea Camby­ses  plângându-și nefericita lui soartă.
         LXVI Perşii, când îşi văzură regele plângând, îşi sfâşiară cu toţii hainele şi se puseră pe bocet şi tânguire. După aceasta, osul rănitului începu să se macine, coapsa să putrezească, astfel se şi sfârşi Cambyses, fiul lui Cyrus183. Domnise acesta şapte ani şi cinci luni, fără să lase nici un urmaş, nici de parte bărbătească, nici femeiască. O mare îndoială puse stăpânire pe sufletele celor care fuseseră de faţă: ei nu puteau crede  că magii au pus mâna pe putere 184. Bănuiau aceștia: că de ciudă plăsmuise Cambyses tot despre moartea lui Smerdis, doar ca să stârnească duşmă­nia întregului popor împotriva fratelui său. Ei rămaseră, prin urmare, încredinţaţi că regele care se suise pe tron nu era altul decît Smerdis, fiul lui Cyrus, căci şi Prexaspes tăgăduia cu în­dârjire că l-ar fi ucis pe Smerdis ; după moartea lui Cambyses, pentru Prexaspes nu era prudent să mărturisească că-1 ucisese pe fiul lui Cyrus cu propria-i mână.
         LXVII Astfel, magul, după sfârşitul lui Cambyses, domni nestingherit şapte luni - dându-se drept Smerdis, fiul lui Cyrus, luni care tocmai îi lipseau lui Cambyses să împlinească opt ani de domnie. În acest răstimp, magul dărui tuturor supuşilor săi mari bineficii, aşa că, la moartea lui, o mare jale cuprinse pe toţi locuitorii Asiei, afară doar de perşi. Căci îndată ce luă puterea în mână acesta trimise la fiecare neam, din cele pe care le stăpânea, crai­nici cu vestea că erau scutiți de serviciu militar şi plata birurilor pe trei ani.       LXVIII În luna a opta însă totul se descoperise. Otanes, fiu al lui Pharnaspes 185, era, prin neamul şi averea sa, deopotrivă cu cei mai sus-puşi dintre perşi. În sufletul acestui Otanes în­colţi cel dintâi bănuiala că magul nu era Smerdis, fiul lui Cyrus, ci acela care într-adevăr şi era. Bănuiala lui izvora din faptul că regele nu ieşea niciodată din cetăţuie 185 şi că nu chema în față lui pe nimeni din perşii mai de seamă. Cuprins de bănuieli Otanes, iată ce făcu. Pe fiica lui, Phaidima, o avusese de soţie Cambyses. Aceasta ca și restul soțiilor lui Cambyses devenise acum soţie magului186. Astfel Otanes, trimiţând o iscoadă la fiică-sa, o întrebă cu cine dormea, era acesta Smerdis, fiul lui Cyrus, sau altcineva. Ea îi trimise îndărăt răspuns că nu ştie, că nu avusese niciodată prilejul să-1 vadă pe Smerdis, fiul lui Cyrus, şi că nici nu ştia cine putea fi cel cu care trăia. Ota­nes trimise atunci a doua oară la ea întrebînd-o: „Dacă tu însăţi nu cunoşti pe Smerdis, fiul lui Cyrus, caută să afli de la Atossa cine este acela cu care trăiţi amîndouă, şi ea, şi tu; fără doar şi poate, ea trebuie să-şi cunoască fratele". La acestea fata răspunse: „Nu e cu putinţă să stau de vorbă cu Atossa, nici să dau ochii cu vreuna din celelalte femei care locuiesc laolaltă cu mine, căci de îndată ce acest bărbat a luat în mână domnia, oricine ar fi el, ne-a despărţit, aşezându-ne în încăperi diferite";
           LXIX Când auzi Otanes toate acestea, lucrurile începură să se lămurească tot mai mult în ochii lui. El trimise a treia oară Phaidimei veste, cu următoarele vorbe: „Fiica mea, tu, născută dintr-un neam mare, eşti datoare să-ndeplinești fapta primejdioasă pe care tatăl tău ţi-o porunceşte. Dacă cumva acest om nu este Smerdis, fiul lui Cyrus, ci acela pe care-1 bănuiesc eu, fi­indcă se culcă cu tine şi are în mîinile lui tronul Persiei, trebuie pedepsit aşa cum se cuvine. Iată acum ce ai tu de făcut : când se va culca cu tine şi vei băga de seamă că a adormit bine, pipăiei urechile. Dacă se va dovedi că are urechi, poţi fi sigură că tră­ieşti cu Smerdis, fiul lui Cyrus; dacă nu are, atunci să ştii că este magul Smerdis". Phaidima răspunse că, va trece printr-o primejdie cumplită. Căci dacă s-ar întâmpla ca bărbatul să nu, aibă urechi şi ar prinde-o că îl pipăie, ar aşteapta-o pieirea. Dar totuşi o va face. Aşa făgădui Phaidima tatălui ei că-i va îndeplini porunca. Iar lui Smerdis Cambyses  fiul lui Cyrus, pe când mai domnea încă, îi tăiase urechile pentru o învinuire destul de grea 187. Deci Phaidima, fiica lui Otanes, îndeplini tot ce-i făgăduise tatălui ei: când îi veni rândul să se culce cu magul (căci la perşi femeile se duc pe rând la bărbatul lor), se duse în iatacul lui şi îi împărtăşi culcuşul. Foarte lesne îşi dădu seama că omul n-avea urechi şi, de îndată ce se lumină de ziuă, îi şi trimise veste tatălui ei despre cele aflate 188.
          LXX Otanes, luând deoparte pe Aspathines 189 şi pe Gobryas - fruntaşi ai perşilor, oameni pe care-i socotea cei mai vrednici de încredere - le dezvălui toată întâmplarea. Aceştia îşi aveau şi ei bănuielile lor că aşa stau lucrurile şi, atunci când Otanes le vorbi, îl încuviinţară pe deplin: hotărî apoi ca fie­care să atragă în legământ câte un pers în care ar fi avut mai multă încredere. Astfel, Otanes îl aduse pe Intaphernes; Gobryas, pe Megabyzos ; Aspathines, pe Hydarnes. Ei erau şase la număr când sosi la Susa Darius, fiul lui Hystaspes, venind din Persia, unde tatăl lui era satrap 190. La sosirea lui, cei şase perşi soco­tiră că e bine să-1 atragă şi pe el în urzeala lor.
         LXXI Cei şapte, adunându-se laolaltă, îşi jurară credinţă şi ţinură sfat. Când îi veni rândul lui Darius să-şi spună cuvântul, acesta le spuse tovarăşilor săi următoarele : „Eu credeam că sunt singurul care ştie că cel care domneşte este magul Smerdis, în timp ce Smerdis, fiul lui Cyrus, a murit. De aceea am venit cât am putut mai degrabă, ca să pun la cale moartea magului. Cum se întâmplă ca nu numai eu, ci şi voi să cunoaşteţi adevărul, cred că trebuie să ne punem de îndată pe lucru, fără nici o zăbavă; orice întârziere nu poate fi decât spre răul nostru". Faţă de aceste cuvinte, Otanes zise: „O, fiu al lui Hystaspes, te tragi dintr-un tată cu inimă vitează şi se pare că nu vrei să te arăţi mai prejos de tatăl tău. Totuşi, în această încercare, nu te pripi cu atâta nesocotinţă, ci cată să faci lucrurile mai cu chib­zuială ; trebuie ca numărul nostru să sporească şi abia atunci să trecem la fapte". Darius însă îi reproșă: „Bărbaţi câţi sunteţi de faţă, dacă veţi urma calea arătată de Otanes, să ştiţi bine că vă aşteaptă un greu sfârşit; căci se va găsi unul care să dezvăluie magului ce-am pus noi la cale, ademenit de câştigul unei răsplăţi. Ar fi fost cel mai bine să săvârşiți deodată cele hotărâte; de vreme însă ce aţi crezut prielnic să vă împărtă­şiţi taina la mai mulţi şi mi-aţi încredinţat-o şi mie - sau tre­cem chiar astăzi la fapte, sau să ştiţi că, dacă mai lăsăm să treacă şi ziua de azi, nimeni altul nu mi-o va lua înainte, ci chiar eu vă voi pârî magului.
LXXII Atunci Otanes, văzîndu-1 pe Darius împins de atâta râvnă, zise: „Pentru că ne împingi la atâta grabă şi nu îngădui nici un fel de amânare, haide, spune-ne acum tu singur cum am putea pătrunde în palat şi pune mâna pe magi. Ştii, fi­reşte, măcar din auzite, dacă n-ai văzut chiar cu ochii tăi, că din loc în loc sunt puse străji. Cum vom face să trecem de ele ?" - „Otanes, răspunse Darius, multe sunt lucrurile care nu se pot lămuri prin vorbe, ci prin fapte; altele, în schimb, cu vorba par uşor de făcut, dar faptic din ele nu se alege nimica. Știți bine că nu e nicidecum greu să treci de străjile ce păzesc palatul. Pe de o parte, fiind oameni de rangul ce-1 avem, n-o să se găsească nimeni care să ne oprească, fie dintr-un simţământ de respect, fie din frică ; pe de alta - am o pricină vredinică prin mijlocirea căreia putem pătrunde, spunând că tocmai am sosit din Persia şi că doresc să mă înfăţişez regelui cu veşti de la tatăl meu. Acolo unde e nevoie să fie spusă o minciună, zică-se. Căci mințind sau vorbind adevărul – același scop urmărim. Cei drept unii mint din dorinţa de a se face crezuţi prin minciunile lor şi de a trage astfel foloase ; precum alţii spun numai adevărul, tot pentru a trage folos din sinceritatea lor, dobândind astfel şi mai multă încredere.  Deci, urmând căi diferite, tindem, spre acelaşi scop191. Dacă nu s-ar urmări un câştig oarecare, cel ce spune adevărul ar putea tot aşa de bine să şi mintă, iar cel care minte să rostească adevărul. Astfel, cine din strajnici ne va lăsa să intrăm de bunăvoie nu va avea pe viitor decât de câştigat ; în schimb, cel care va încerca să ni se împotrivească, să fie pe dată socotit duşman. Apoi, pătrunși în palat, să ne vedem de treabă".LXXIII Gobryas, luând atunci cuvântul, zise: „Dragi prieteni, când oare se va mai ivi pentru noi un prilej atât de nimerit de a pune mâna pe putere, sau, dacă nu vom fi în stare de izbândă, a ne jertfi viaţa dobândind-o? Gândiţi-vă bine că noi, de viţă persană, suntem cârmuiţi de un mag med, care n-are nici măcar urechi ! Acei dintre voi care v-aţi aflat lângă Cambyses când era bolnav, vă aduceţi fără îndoială aminte de cuvintele încărcate de blestem pe care, dându-şi sufletul, le-a rostit regele împotriva acelor perşi care n-ar încerca să recapete stăpânirea. Pe acea vreme n-am dat crezare spuselor lui Cambyses, ci gândeam că împins de pizmă vorbeşte aşa. Acum însă, îmi dau votul să-1 ascultăm pe Darius şi să nu ne mai despărţim după această consfătuire decât pentru a ne duce drept la mag". Aşa glăsui Gobryas şi toţi fură de părerea lui.
LXXIV În timp ce fruntaşii perşi se sfătuiau, s-a întâmplat ca magii, vorbind între ei, să hotărască să-1 atragă pe Prexaspes de partea lor, căci acesta avusese de suferit o cruzime ne­maipomenită din partea lui Cambyses, care-i ucisese fiul cu săgeata şi, pentru că era singurul care ştia de moartea lui Smerdis, fiul lui Cyrus, pe care-1 omorâse cu propria-i mână ; afară de aceasta, Prexaspes se bucura de mare trecere în ochii perşi­lor. Din aceste pricini, ei îl chemară pe Prexaspes şi îi cerură să le fie prieten, legându-i credinţa prin jurăminte că va păstra numai pentru sine, fără a mai dezvălui altcuiva taina înşelă­ciunii lor faţă de perşi; în schimb, făgăduiau că-i vor da da­ruri nesfârşite. Prexaspes se învoi la toate, iar magii după ce crezură că l-au câştigat de partea lor, îi mai făcură și o a doua rugăminte. Aceasta consta ca odată ce ei, îi vor strânge pe toţi perşii din cetate sub zidul care înconjoară palatul, el, Prexaspes, suindu-se pe un turn, să strige cu glas mare că stăpânirea e în mîinile lui Smerdis, fiul lui Cyrus, şi a nimănui altcuiva. Magii cereau acest lucru deoarece cuvântul lui Prexaspes avea o mare greu­tate printre perşi şi pentru că adeseori el spunea faţă de toată lumea  că Smerdis, fiul lui Cyrus, trăieşte – negând vehement că fusese ucis.
           LXXV Prexaspes, a căzut de acord s-o facă şi pe asta, astfel magii strânseră pe perşi, îl suiră pe Prexaspes într-un turn şi-1 îndemnară să vorbească mulţimii. El însă, uitând de bunăvoie cei ceruseră ei, începu să vorbească despre Ahaimenes, făcu genealogia casei lui Cyrus 192; după aceasta, când ajunse să vorbească despre Cyrus, ca încheiere, aminti cât bine făcu Cyrus pentru Persia; terminând a înşirui faptele marelui rege, destăinui adevărul, mărturisind că până atunci îl ţinuse ascuns; tăinuirea o săvârşise fiindcă n-ar fi fost bine pentru el să spună adevărul asupra celor petrecute; acuma însă, în împrejurarea de faţă, era de datoria lui să dezvăluie totul. Așa începu să povestească cum el, silit de Cambyses, l-a ucis pe Smerdis, fiul lui Cyrus, şi că cei ce cârmuiesc acum sunt magii. Apoi - aruncând tot soiul de blesteme asupra perşilor în caz că nu-şi vor da osteneala să cucerească înapoi puterea şi nu vor plăti magilor ceea ce li se cuvine - se azvîrli cu capul în jos la picioarele turnului. Aşa pieri Prexaspes, om, care toată viaţa lui s-a bucurat de preţuirea celor din jur 193.  LXXVI Între timp, cei şapte, de îndată ce luară hotărârea de a-i lovi pe magi fără zăbavă, porniră la drum după o scurtă rugă înălţată zeilor, fără să ştie ceva despre cele săvârşite de Prexaspes. Când se aflau la jumătatea drumului, aflară ce se petrecuse cu Prexaspes. Atunci, ferindu-se din drum,  au ținut sfat împreună: Otanes și cei ce îi țineau parte, râvneau ca fapta să se amâne şi să nu se îndeplinească atunci când învălmășeala era aşa de mare ; Darius și oamenii săi voiau să se meargă cu orice preţ la înfăptuirea celor hotărâte, ca lucrurile să nu fie lăsate pe altă dată. Pe când se sfătuiau ei cu înverșunare, se ivise şapte perechi de vulturi* gonind două perechi de gaiele* pe care le jumuleau de pene şi le ciupeau. Văzând acestea, cei şapte acceptară cu toţii părerea lui Darius ca corectă şi, îmbărbătaţi de prezice­rea păsărilor, porniră asupra palatului194.
               LXXVII La intrare, se întâmplă întocmai  cum   prevăzuse Darius. Străjile se arătară pline de respect faţă de nişte frun­taşi ai perşilor, nebănuind ce avea să urmeze. Astfel conspiratorii trecură liber înainte, de parcă ar fi fost împinşi de o putere cerească; nimeni neîntrebându-i nimic. Când însă ajunseră în curte, se treziră cu eunucii care raportau regelui în față; eunucii cercetară ce motive i-au adus la palat; totodată, ocărându-i pe paznici cu tot felul de ameninţări fiindcă îi lăsaseră pe perşi să treacă.  Aceștia le-au interzis să meargă mai departe. Conspiratorii văzând acestea, făcându-și semn unul  altuia, îşi traseră hangerele din teacă, străpunseră pe toţi eunucii ce li se împotriveau, şi îşi croiră drum spre odăile bărbaţilor.
LXXVIII În același timp amândoi magi erau înăuntru şi se sfătuiau ce să facă după destăinuirea lui Prexaspes. Când văzură zăpăceala eunucilor şi-i auziră ţipând, alergară împreună să vadă ce se întâmplă şi, când își dădură seama de cele ce se petrecuseră, se întoarseră în pripă să pună mâna pe arme. Unul din ei apucă să înşface arcul, celălalt se  repezi la  suliţă; pe dată încăierarea se şi încinse. Celui care pusese mina pe arc şi săgeţi, arcul nu i-a fost de nici un folos căci potrivnicii erau deja prea aproape de el. Celălalt însă, se apără cu suliţa și-l lovi pe Aspathines la coapsă, iar pe Intaphernes în ochi; în urma acestei răni, Intaphernes îşi pierdu ochiul, dar totuşi nu muri. Aşadar, unul din magi rănise pe doi perși; celălalt, cum arcul nu-i fusese de nici un folos, fugi într-o cămară care dădea în odăile bărbaţilor, cu gândul să zăvorască uşa. Doi din cei şapte, anume Darius şi Gobryas, se năpustiră pe urmele lui ajungându-l. Gobryas apucă pe mag de mijloc, iar Darius, aplecat asu­pra lor, nu ştia ce să facă, de teamă ca nu cumva, în întuneric, să-l străpungă pe Gobryas. Acesta, văzîndu-1 că nu se mişcă, îl întrebă ce mai aşteaptă, iar la răspunsul lui Darius fu că se teme ca nu cumva să-1 rănească - Gobryas strigă: „înfige spada chiar de-o fi s-o treci prin amândoi!" Darius îl ascultă, lovi cu pumnalul şi avu norocul să-1 nimerească pe mag.
       LXXTX După uciderea magilor, conspiratorii le retezară capetele. Pe cei care fuseseră răniţi ei îi lăsară pe loc, atât din pricina slăbiciunii lor, cât şi pentru paza cetăţii. Ceilalţi cinci, ţinând în mână capetele magilor, alergară în goana mare afară din palat, strigând cât îi ţinea gura şi făcând o zarvă nemaipomenită; apoi chemară pe ceilalţi perşi şi, arătându-le capetele, le povestiră fapta ce-o săvârşiseră. În acelaşi timp, uciseră, fără alegere, pe toţi magii câţi le ieşiră în cale. Perşii, când aflară isprava celor şapte şi înşelăciunea magilor, se crezură îndreptăţiţi să facă la fel şi ei : trăgându-şi jungherele din teacă, omorâră pe toţi ma­gii care le ieşeau în cale. Dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, n-ar mai fi rămas în viaţă nici un mag. [De atunci] perşii serbează în fiecare an această zi, mai presus de oricare alta, încingând o mare petrecere căreia i-au dat numele de „Magophonia". Când perşii prăznuiesc această zi, nici unui mag nu-i este îngăduit să se arate la lumină, ci stau cu toţii pe la casele lor, de dimineaţă până seara 195.
     LXXX După ce zarva se potoli şi se împliniră cinci zile din ziua omorului, cei care se răzvrătiseră împotriva magilor ţinură sfat despre situația lucrurilor. Cu acest prilej s-au rostit cuvântări de necrezut pentru unii eleni, dar care totuși au fost adevărate. Otanes dădu sfatul ca treburile ţării să fie duse de întreg poporul persan, şi ţinu următoarea cuvântare: „Părerea mea este că nu e bine ca unul singur din noi să ajungă stăpân. Acest lucru nu e nici plăcut, nici potrivit. Ştiţi foarte bine până unde a mers înfumurarea lui Cambyses şi cu toţii aţi încercat pe pielea voastră trufia magului. Cum poate oare monarhia să fie o orânduire nimerită când monarhul poate să facă tot ce vrea, fără să fie tras la răspundere? Fie el şi cel mai desăvârşit dintre oameni, pus în acest loc de frunte tot s-ar abate de la firea obişnuită. Trufia i se zămisleşte în suflet pe urma bunurilor ce le are la îndemână, iar pizma este dintru început înnăscută în om. Cel ce-ar lua puterea în mână, cu aceste două răcile în suflet ajunge cu desăvârşire rău; plin de înfumurare şi invidie, săvârşeşte nelegiuiri fără număr.  Cu toate acestea, e limpede că un monarh ar trebui să fie lipsit de simţământul piz­mei, odată ce lui ca cârmuitor îi aparține tot; faţă de cetăţeni însă, se întâmplă ca purtarea lui să fie tocmai alta decât ar trebui. Tiranul îi invidiază pe toţi cei mai virtuoși dorindu-le moartea, nu se simte bine decât alături de cei mai netrebnici dintre cetăţeni, și îşi pleacă cu nesaţ urechea la defăimări. Un tiran e omul cel mai nestatornic cu putinţă  de-i arăţi o admiraţie potrivită, se supără că nu l-ai cinstit îndea­juns, ca pe un stăpân ce este; dacă cineva i se închină cu prea mare râvnă, de asemenea se supără, zicând că omul e un lingu­şitor. Vă voi spune însă acum ceea ce este şi mai rău: tiranul clatină rânduielile strămoşeşti, îşi bate joc de femei, ucide fără judecată pe oameni. Să nu uităm că puterea poporului poartă cel mai frumos nume de pe lume: isonomia 196. În al doilea rând, nu săvârşeşte nici una din încălcările pe care le-nfăptuiesc tiranii. Ea împarte dregătorii e ţării prin tragere la sorţi, cel care are pe seamă o dregătorie răspunde de faptele sale 197 - şi toate hotărârile se iau in sfatul obştesc. Eu zic, aşadar, să înlăturăm monarhia şi să ridicăm poporul; mulţimea face puterea".
           LXXXI Aceasta a fost părerea înfăţişată de Otanes. Megabyzos îi îndemnă în schimb la oligarhie, spunând cele ce urmează :   „Cuvintele   lui   Otanes cu privire la desfiinţarea monarhiei mi le însuşesc pe deplin. Cât despre instaurarea poporului la putere - aici nu văd un sfat bun. Nimic nu-i mai smintit şi mai neînfrânat decât o mulţime întunecată; într-adevăr, ar fi peste putinţă de îndurat ca oa­menii care cată să scape de trufia unui tiran să îngenuncheze sub cea a unei mulţimi dezlănţuite. Tiranul măcar, când face ceva, ştie ce vrea; mulţimea însă nici n-o ştie. Şi cum ar putea şti, când niciodată n-a fost învăţată, și nici născută cu un simț înglobat al virtuții! Ea se repede fără socotinţă la tre­burile ţării, asemeni unui şuvoi năval­nic fără, încurcând totul. Aibă parte de ocârmuirea norodului doar cei ce poartă gând rău perşilor ; noi însă, alegându-ne o adunare alcătuită din băr­baţii cei mai destoinici, acestora să le încredinţăm puterea. În rândurile lor ne vom afla şi noi - şi este de aşteptat că din par­tea celor mai buni bărbaţi vor veni şi cele mai bune hotărâri".
                LXXXII Aceasta a fost părerea lui Megabyzos 198. În al treilea rând,  Darius îşi spuse şi el părerea zicând: „în cele rostite de Megabyzos cu privire la mulţime cred că se cuprinde mult adevăr, nu însă şi în cele spuse despre oligarhie. Din cele trei feluri de ocârmuiri pe care le-am cer­cetat, şi mă gândesc la cea mai desăvârşită înfăţişare a lor, adică la cea mai bună democraţie, oligarhie şi monarhie, cred că aceasta din urmă este cu mult cea mai potrivită. Se pare că nimic nu-i mai buñ decât un bărbat destoinic, călăuzit de porniri sănătoase. El ar putea să ocârmuiască mulţimea fără greş şi, mai presus de toate, faţă de răuvoitori ar şti să păstreze taina hotărârilor luate.  În oligarhie, unde mulţi se întrec în înţelep­ciune pentru binele obştesc, e cu neputinţă să nu izbucnească o puternică duşmănie personală. Fiecare în parte năzuind să fie în frunte şi părerile lui să sporească, se ajunge la o cumplită dușmănie, de aici se trece la răzvrătiri, iar de la răzvrătiri, la vărsări de sânge care împing lucrurile tot spre monarhie. De aici reiese clar cu cât este monarhia o formă mai bună stăpânire. Acuma, să zicem că poporul ar lua în mână puterea - este iarăşi peste putinţă să nu săvârşească tot felul de ticăloşii; când ticăloşia îşi scoate însă capul la iveală, nu urmează dezbinarea şi ura între netrebnici, ci, dim­potrivă, prietenia strânsă199; căci cei care împilează ţara o fac împreună. Lucrurile merg tot aşa înainte, până când se găseşte cineva care să se ridice în fruntea poporului şi să-i ţină în frâu pe astfel de oameni. Urmarea e că un aseme­nea conducător este admirat de popor şi, când este admirat, nu întârzie să ajungă şi rege. Prin aceasta iarăşi se dovedeşte că monarhia este cel mai bun fel de ocârmuire. Dar, ca să nu lun­gesc vorba, de unde ne vine oare nouă libertatea? Cine ne-a dat-o? Oare democraţia, oligarhia, sau monarhia ? Credinţa mea este că dacă am fost mântuiţi de un singur bărbat 200, da­tori suntem să păstrăm acelaşi fel de stăpânire. Afară de aceasta, să nu îngăduim să se strice rânduielile noastre strămoşeşti sub care ne-a mers aşa de bine; căci n-o să dăm doară de şi mai bine!"
          LXXXIII Acestea au fost cele trei păreri, iar din cei şapte bărbaţi, patru se alăturară celui din urmă. Otanes, cel care stăruia să se statornicească în Persia egalitatea în drepturi, când îşi văzu înfrântă părerea, luă din nou cuvântul în mijlocul celor­lalţi şi. zise : „Tovarăşi de luptă, este limpede că unul din noi trebuie să ajungă rege, fie că sorţii vor cădea pe cineva dintre noi, fie că ne-am întoarce spre obştea perşilor, căreia i-am lăsa în seamă alegerea, fie printr-un oarecare alt mijloc. Eu, din partea mea, n-am să fac nici o împotrivire ; n-am poftă nici să poruncesc, nici să mă supun. Mă lepăd de domnie dacă vă legaţi că nu voi primi porunci de la nici unul din voi, nici eu, atât cât voi trăi, nici urmaşii mei în veci". După aceste cuvinte ale lui Otanes, cum ceilalţi şase s-au învoit cu cele cerute, Ota­nes nu le mai puse nici o piedică, ci se ţinu deoparte. Până în ziua de azi, această casă [adică a lui Otanes] mai dăinuieşte încă, fiind singura familie de perşi care se bucură de libertate, se supune stăpânirii numai cât pofteşte, fără a încălca vreodată legile ţării201.

Text împrumutat din Herodot, Istorii Vol I, Editura Științifică 1961, notele le găsiți urmând linkul.Sper să-mi fie iertate incursiunile în textul inițial făcute în urma consultării traducerilor rusă și engleză.
*Numele păsărilor au fost schimbate în urma consultării traducerii ruse.



07. Universul la Homer, din Istoria Esteticii Antice de A.F. Losev - May 30, 2016 1:22:00 PM
         ...Actualmente omul nu percepe universul ca final. Teoriile astronomice care abordează lumea ca finală din punct de vedere spațial, sunt puțin înțelese, greu de demonstrat și întâmpinate cu rezistență. Total diferit de aceasta este universul lui Homer. Viziuanea homerică asupra lumii se bazează pe percepția plastico-corporală a ei. Un exemplu elocvent al acestei percepții este construcția cosmosului la Homer. El, evident este corp, iar ca corp - este finit în spațiu și are o anumită formă sau figură.
         Să începem cu divizarea generală de care vorbește Poseidon (Il. XV 187). Din acest mesaj reiese că tot universul este împărțit între Zeus, Poseidon și Hades(rus Aid). Pământul - este posedat comun de trei zei principali. Începem cu figura pământului.
Sursa imaginii:
a) Forma și figura cosmosului. Pământul este un plan, mai corect disc, cerc ce plutește pe apă, iar deasupra este acoperit cu o boltă în formă de semisferă. Disc e pământul, semisferă e cerul. Cerul este din aramă sau fier. El e din "aramă" (Il. XVII 425), "multă aramă"(V 504, Od. III 2) și din "Fier" (Od. XV 329, XVII 565). Forma plată a pământului reiese din faptul că, toate punctele ei sunt egal vizibile. Helios spune (Od. XII 379-381) "Nerușinos, căsăpiră-mi ei boii, la care cu bucurie priveam, suind eu pe ceru-nstelat sau coborând de pe el, înapoi pe pământ". Dacă e să ne amintim că insula Trinacria, pe care însoțitorii lui Odiseu au ucis boii lui Hiperion, se află în capăt la vest, atunci Helios suind la cer nu ar fi putut să-i vadă dacă pământul nu era plat. În V 282 Poseidon îl vede pe Odiseu de pe munții Solimi, plecând de la Efiopi, când el, se află în partea opusă a Greciei.
         Pământul măcar că este "Nemărginit" (Il. VII 446, XX 58, Od. XV 79, XVII 386, 418, XIX 107), nu prea clar se vorbește de marginile lui (Od. IV 563, Imn IV 227), în alte locuri vorbinduse în genere de mai multe pământuri (Il XV 81, Od. IV 268)... Mai jos o să vedem că toate aceste dimensiuni ale pământului sunt destul de finite.
b) Oceanul. Pământul este înconjurat de ocean, nu de ocean în sensul tradițional al cuvântului ci de un rîu mare ce cuprinde întreg pământul. Astfel el este înfățișat pe scutul lui Ahile. Marea, pe care Grecii o gândeau în vest, contactează nemijlocit cu Oceanul. Cel puțin Odiseu (Od. XI - I 13) fără piedici intră în Ocean, mergând de la Circe(X 507) în Hades. De limitele Oceanului, sau de lățimea lui nu se știe nimic. Și dacă Odiseu ajunge la hotarul Oceanului, asta nu înseamnă însăși hotarul Oceanului ci hotarul pământului format de Ocean (Il. XIV 200, 302, Imn IV 227). Homer iubește să vorbească despre Ocean ca cu "albie adâncă" (Il. VII 422, XIV 311, XXI 195, Od. XI 13, Imn. III 185). Înconjurând pământul el se scurge singur în el, de unde și epitetul apsorroos "se scurge singur în sine""înconjoară cercul pământesc"(Il. XVIII 399, Od. XX 65). Pe lângă acestea, Oceanul - este un zeu măreț, împreună cu soția sa Thetys, ba chiar locul de unde toți zeii își trag ființa(Il. XIV 201, 246, 302). Somn (243) îl enumeră printre zeii eterni. Din Ocean se scurg toate rîurile și mările pe pământ (Il. XXI 195). În el apune soarele, zorii (Il. XIX 1, Od. XXII 197), luna (Imn XXXII 7), Sirius (Il. V 5) și toate stelele, cu excepția Ursoaicei (Il. XVIII 489, Od. V 275). Pe malul sudic al Oceanului locuiesc efiopii mitici (Il. I 423, XXIII 205), pe cel vestic - cimerienii. La malurile Oceanului mai locuiesc la fel Pigmeii (Il. III 6) și zorii cu favoritul său Tifon (Imn. IV 563) și Hades. (XI 13)...

Scutul lui Ahile Sursa imaginii:
c)  Hades(Aid) și Tartar. Hades(Aid) - locul unde-și au lăcașul umbrele celor decedați, se află acesta în interiorul pământului, din câte se poate de înțeles din spusele despre răposați, ca (Il. VI 19, 411) "să intri-n pământ" sau (XVIII 333, XXII 482, Od. XXIV 204) "Sub bezna pământului". Claritate totală aici totuși nu este, pentru că există un mesaj destul de clar despre, cum Odiseu a dat de Aid: Aid se află pe pământ, la marginea vestică, în țara cimerienilor, lângă Ocean, acolo unde Helios nici odată nu răsare și apune (Od. X 507-512). Poate, a uni cele spuse se poate cu mențiunea că în țara cimerienilor se află coborâșul în Aid. Vedem în (Od. XXIV 11), că pe această parte a Oceanului, la intrare-n Aid, se află stânca Levcada(mot a mot greacă), porțile lui Helios, țara viselor și dumbrava Persefonei. Hermes duce sufletele mirilor uciși, în câmp acoperit cu Asphodelus unde ei și trebuie să locuiască. 
         În final din părțile universului Homeric Tartarul o putem numi parte destul de enigmatică și neclară, necătând la faptul că în Europa ea a devenit simbolul groazei și întunericului complet. Ce este tartar? Majoritatea lingviștilor formează acest cuvânt multiplicând termenul tarasso "perturbez""fac mizerie"...Este cel mai adânc loc subteran, aici își au locul titani - generația de zei premergătoare celor de pe olimp (Il. VIII 478). El este "imens" (Imn. II 158), "lat" (III 374), "adânc" (Il. VIII 481) și "Cețos" (Il. VIII 13, Imn. III 256). Toate acestea însă nu spun multe. Dar știința a propus două lucruri care aduc claritate în închipuirea homerică a Tartarului. 
         În primul rând, Tartar este același lucru pentru zei cum Aid pentru oameni... În al doilea rând avem propunerea dată cu mai mult de 100 de ani în urmă, ea foarte frumos finalizează închipuirea noastră fragmentată vizavi de Tartarul homeric... Reieșind din faptul că toată antichitatea neschimbat se trăgea la forme rotunde, este destul de natural să presupunem, că jos sub pământ este o altă semisferă, simetrică cu cea de sus sau cu cerul. Și cum cerul este lăcașul zeilor, cerul de sus este lăcașul zeilor albi, iar cel de jos lăcașul zeilor detronați, deveniți sumbri. Cerul de jos și este Tartarul. Această ipoteză frumoasă corespunde la maxim arhitecturii homerice, ea este întratât de simplă și naturală că trebuie acceptată. 
         Despre Tartar Homer are doua locuri importante. Zeus o ceartă pe Hera (Il. VIII 478-483) și Zeus răstinduse (Il. VIII 13-16). E important că distanța de la pământ până jos este gândită la fel ca distanța de la pământ până sus la cer...
Tradus din ИСТОРИЯ АНТИЧНОЙ ЭСТЕТИКИ А.Ф.Лосев, 1963, în caz de republicare/reproducere e necesar acordul autorului.


08. Montesquieu, Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor, fragment - May 4, 2016 11:38:00 AM
        Atât timp cât suveranitatea Republicii era limitată la Italia, bunăstarea generală persista cu ușurință. Fiecare soldat era totodată cetățean. Fiecare consul își înrola propria armată, iar numitul acestuia o conducea pe timp de război. Cum forțele lor nu erau foarte numeroase, în trupă erau primiți doar cetățenii cu posesiuni suficiente pentru a-i face interesați în apărarea orașului. Senatul ținea în vizorul său conduita generalilor, fără a le da posibilitatea de a face ceva în prejudiciul țării.
Sursa imaginii
        Odată ce legiunile au trecut Alpii și marea, soldații, pe care romanii i-au obligat să stea pe parcursul a câteva campanii în țările subjugate, și-au pierdut sensibilitatea și geniul militar caracteristice unui cetățean roman. Generalii, la rândul lor având armate și teritorii la dispoziție, au devenit conștienți de puterea ce o au în mîini, și au încetat a se supune.
        Soldații printre altele au inceput a neglija orice superior decât generalul său, încredințându-i toată nădejdea, iar reieșind din distanța foarte mare până la centrul imperiului, ei au încetat a fi soldații republicii, ci a lui Sula, Marius, Pompei și Cezar. Romanii nu mai puteau cu siguranță spune dacă persoana ce conduce o armată provincială le era general sau inamic.
        Atât timp cât romanii erau corupți doar de propriii tribuni, cărora le confereau nimic altceva decât propria putere, senatul se putea ușor îndreptăți, căci acționau ei consecvent și cu aceiași tonalitate, odată ce oamenii simpli oscilau de la furie la lașitate. Când însă aceștea au fost investiți cu o autoritate impunătoare și în extern, toată înțelepciunea Senatului a fost derutată iar bunăstarea generală compromisă.
        Motivul din care statele libere nu sunt așa permanente ca alte forme de guvernare este că, toate cataclizmele și succesele ce li se îmtâmplă sunt premergătoare pierderii libertății, pe când succesele și insuccesele unei guvernări arbitrare contribuie în același mod la înrobirea oamenilor. O republică înțeleaptă trebuie să prevină orice hazard ce ar putea să o expună la bine sau rău. Singura fericire la care indivizii ei ar trebui să aspire este de a asigura perpetuitatea propriului stat. Dacă extinderea nelimitată a imperiului Roman probează ruinarea statului, extinderea nelimitată a orașului a fost nu mai puțin fatală.
        Romanii au subjugat tot universul cu ajutorul națiunilor italiene, cărora aceștia le-au atribuit privilegii diferite la timpuri diferite. Multe din aceste națiuni inițial nu dădeau doi bani pe libertatea Romei, unii alegând a-și perinda identitatea sa antică. Dar când cetățenia a devenit un simbol al supremației universale - când un om nefiind cetățean roman era considerat nimic, iar odată fiind totul - italienii au hotărât a fi romani, sau a muri. Nefiind capabili a obține acest titlu pașnic, ei recurgeau la arme. Astfel, locuirorii părții opuse mării Ionice s-au răsculat. Celelate națiuni erau pe cale a le urma exemplul. Roma, fiind acum forțată de cei care, dacă-mi permiteți expresia au fost mîinile ce au cutremurat universul, era pe cale să se dărâme. Romanii riscau a fi limitați la propriile ziduri. Fapt ce i-au făcut a acorda acest titlu celor care le-au rămas fideli, ulterior, tolerând propagarea  acestuia fără limită, către restul națiunilor.
        Acum Roma nu mai era orașul a cărui locuitori stăpâneau același spirit, aceiași dragoste de libertate, aceiași ură față de tiranie; un oraș unde lupta pentru putere cu senatul și tendința de a lipsi aristocrația de prerogativele ei erau impregnate de respect, fiind nimic altceva decât dragoste de egalitate. Națiunile italiene ajunse cetățeni romani, și-au păstrat propria identitate, propriile interese și dependența de un protector puternic. Roma fiind acum divizată, nu mai forma un tot întreg, iar oamenii nu mai erau pe bune cetățenii ei, doar într-un mod fictiv, căci nu mai erau aceiași magistrați, aceleași ziduri, aceleași bunuri, aceleași temple, aceleași locuri de înhumare, Roma nu mai era privită cu aceiași ochi. Cetățenii nu mai aveau aceiași dragoste de țară, atașamentul față de ea fiind epuizat.
        Orașe și națiuni erau acum invitate în Roma de cei ambițioși, fie pentru a face haos în timpul alegerilor, fie pentru a le schimba rezultatele în propriul folos. Adunările publice au ajuns a avea un caracter antistatal, iar unei adunături de instigatori i sa atribuit titlul de Comitia (engleză). Autoritatea poporului a devenit imaginară, oameni caatare erau mai puțini ca himere(prob. monștri, trădători), iar anarhia a devenit întratât de universală că era imposibil a stabili, oamenii au făcut legea sau nu.
        Autorii ce scriu despre Roma, mereu menționează disputele ce au ruinato. Cititorii însă nu observă că aceste dispute au fost mereu necesare și inevitabile. Măreția republicii a fost unica sursă a acestei calamități, ca rezultat, rascoalele populare transformându-se în războaie civile. Disensiunile nu puteau fi prevenite, iar spiritele care se manifestau feroce și formidabil în străinătate nu puteau fi reduse la moderare acasă. Cei care așteaptă într-un stat liber să vadă oameni neînfricoșați în luptă și lipsiți de curaj în pace, râvnesc imposibilul. La fel, poate fi înaintat ca o regulă generală faptul că odată ce observăm liniște într-un stat numit Republică, atunci, putem constata că în el nu există libertate.
        Uniunea în sens politic este un termen foarte echivoc. Uniunea adevarată face ca toate componentele ei, cât de opuse nu ni s-ar părea, să lucreze pentru bunăstarea generală a societății, în aceiași manieră în care disonanțele în muzică formează de comun un acord. Uniune poate există într-o țară aparent dezordonată, sau, mai bine spus armonie, din care rezultă prosperitatea, ce este nimic altceva decât adevărata pace. Aceasta este identică universului, care este permanent armonizat de acțiunile unora și reacțiile altora.
        Într-un stat despotic, unde puterea este exercitată fără moderare, permanent există divizare. Țăranul, soldatul, comerciantul, magistratul, curteanul nu au nici o legătură decât cea ce reiese din posibilitatea unuia de a-l oprima pe celălalt, fără a întîlni totodată rezistență. Și dacă și apare vreo uniune, nu este a cetățenilor, ci a trupurilor moarte îngropate unul lângă altul. 
        Trebuie conștientizat faptul că legile romane erau prea slabe pentru a guverna republica. Experiența a demonstrat invariabilitatea faptului că legile bune, ce sporesc reputația și puterea unei republici mici, devin incomode odată ce aceasta ajunge măreață, căci ele sunt axate pe a crea un popor ilustru, nu și pentru a-l guverna.
        Există o diferență considerabilă între legi bune și conveniente, între legi care permit a domina pe cineva și ce permit a menține puterea odată acaparată.
        Există la moment, o republică (Cantonul Berne) despre care puțini știu dar care, din planuri făcute în liniște și taină își mărește puterea.  Cu siguranță dacă acesta va ajunge la grandoarea care pare a-i fi predestinată din înțelepciunia-i, atunci legile-i, inevitabil se vor schimba, și schimbările necesare nu vor fi efectuate de un regulator, dar vor răsări din propria-i coprupție.
Sursa mapei
        Roma a fost fondată pentru grandoare, legile ei au avut o tendință admirabilă de a-i o asigura, motiv din care în toate variațiile de guvernare pe care le-a avuto, fie monarhie, aristocrație sau populară, aceasta s-a angajat constant în acțiuni ce necesitau atitudine, pentru a le duce la capăt, lucru care îi reușea permanent. Experiențele zilnice nu-i furnizau mai multă înțelepciune decât altor națiuni, aceasta a făcut-o lunga succesiune de evenimente ce au avut loc. Ea a administrat bogății mici, moderate și mari cu aceaiași superioritate, a derivat bunăstare din întregul tren al prosperității și transformat orice calamitate în instrucțiuni benefice.
        Ea și-a pierdut libertatea pentru că, și-a terminat lucrul prea repede.
Tradus din engleză și rusă (Размышления о причинах величия и падения римлян) cu mici rectificări din franceză.
09. Blaise Pascal - Diferența dintre cunoștințele matematice și cele nemijlocite (directe, intuitive) - Mar 31, 2016 12:50:00 PM

     Începuturile cunoașterii matematice sunt evidente, dar neaplicabile în viața de zi cu zi, de aceea, din neobișnuință ele sunt greu de clarificat. Celui însă ce le va înțelege, ele vor fi absolut evidente, și doar o minte rea nu este în stare să contureze corect un raționament, având niște începuturi atât de distincte.        Începuturile cunoașterii nemijlocite dincontra, sunt răspândite și comun folosite. Aici nu este nevoie de a le pătrunde, de a depune efort, ci de altceva - e nevoie de capacitate de observare, și nu bună, ci ideală, căci aceste începuturi sunt atât de numeroase și atât de ramificate că, să le percepi deodată este practic imposibil. Astfel, unul odată scăpat și greșeala e inevitabilă. Iata de ce este nevoie de o capacitate de observare imensă pentru a vedea tot și o minte lucidă pentru ca bazându-te pe niște începuturi arhicunoscute, să tragi ulterior concluzii corecte.

        Sursa imaginii
        De altfel, având matematicienii capacitate de observare, ar fi predispuși și la cunoaștere nemijlocită, pentru că ar judeca corcect începuturile bine cunoscute, iar cei capabili de a cunoaște nemijlocit ar fi competenți și în matematica, dacă ar stărui a înțelege începuturile matematice.        O astfel de combinație nu se întîlnește des, pentru că omul predispus spre cunoaștere nemijlocită, nu încearcă a înțelege începuturile matematice, iar cel capabil de matematică nu poate observa toate ce i se întâmplă în fața ochilor și, deprins a trage concluzii reieșind din bine însușitele și clarele începuturi matematice, el se pierde, dând ochii cu începuturi de o natură diferită, pe care și se bazează cunoașterea nemijlocită. Acestea sunt abia distinse, fiind mai degrabă simțite decât văzute, iar cel ce nu simte nici învățat nu se face: ele sunt așa de fine și diverse, că doar omul a cărui simțuri sunt rafinate și fără greș le captează, deducând concluzii corecte și incontestabile din șoaptele simțurilor. Cu toate acestea el nu-și prea poate demonstra concluziile punct cu punct, cum e tipic matematicii, căci începuturile cunoașterii nemijlocite nu se aliniază în rând ca începuturile cunoașterii matematice, astfel fiind imposibil de a o face. Obiectul cunoașterii trebuie cuprins integral și deodată, nu studiat treptat prin raționamente - cel puțin de la bun început. Astfel matematicienii rareori sunt predispuși spre cunoaștere nemijlocită, iar cei ce cunosc nemijlocit spre cunoaștere matematică, pentru că primii încearcă a examina matematic, ceea ce este disponibil doar cunoașterii nemijlocite, ajungând la abusrd odată ce tind necătând la orice a începe cu noțiuni, începuturile distincte lăsându-le la urmă, chiar dacă în cazul dat metoda raționamentelor nu dă nici un rezultat. Acest lucru nu înseamnă că rațiunea nu are nimic de a face cu ele, nu, doar că ele vin de la sine, fără a depune efort, fără șiretlicuri. A explica cu cuvinte esența acestui proces nu o poate nimeni, dar și înțelegerea faptului că acest lucru în genere are loc, este stăpânită de puțini.         Pe de altă parte, când omului care cunoaște lucrurile nemijlocit și e obișnuit a le cuprinde dintr-o privire îi apar probleme pe care el nu le înțelege și a căror soluționare necesită o cunoaștere anticipată a multe noțiuni și începuturi uscate, el nu doar că se sperie, dar și se întoarce cu spatele la ele.       Ceea ce ține de mintea rea, ei nu-i sunt accesibile nici cunoașterea matematică nici cea nemijlocită.         Reiese că, o minte pur matematică va lucra corect doar dacă din start îi sunt cunoscute toate noțiunile și începuturile, în caz contrar acesta se va abate de la normal, căci poate opera corect doar pe baza unor începuturi formulate concret.        Iar mintea ce cunoaște nemijlocit nu este capabilă de a ajunge la începuturile ce stau la baza conceptelor speculative și abstracte cu care ea nu a avut de a face în viață și, care nu-i sunt firești.

tradus din Блез Паскаль Из Мыслей din Ларошфуко Ф. де и др. - Суждения и афоризмы (Личность. Мораль. Воспитание) - 1990 și The Thoughts of Blaise Pascal
   
10. Francois De La Rochefoucauld - Despre Societate (companie) - Jan 31, 2016 10:04:00 AM
     
Sursa imaginii
         Vorbind despre societate, nu planific a vorbi despre prietenie, căci, chiar dacă au ceva conexiuni, sunt foarte diferite. Prietenia este mai măreaţă şi destoinică, iar cel mai mare merit a celei dintâi este asemănarea cu ea.         Acum, aş vorbi despre acele particularităţi ale interacţiunii pe care oamenii trebuie să le aibă unii cu alţii. Ar fi inutil de a arăta cât de esenţială este societate pentru om: toţi o caută, toţi o găsesc, dar puţini adoptă metode de a o face plăcută şi durabilă.         Fiecare caută a-şi găsi plăcerea şi dobândi avantaje din contul altora. Tot timpul ne preferăm pe noi celor cu care avem intenţia de a trăi, şi ei practic mereu percep acest lucru. Aceasta şi este ceea ce perturbează şi distruge societatea. Trebuie să descoperim măcar metode de a ascunde această dragoste de sine, odată ce ea este prea înrădăcinată în noi. Noi trebuie să ne racordăm placerea la cea a altora, să-i satisfacem, niciodată să nu le rănim iubirea de sine.         În toate acestea, raţiunea serveşte drept ajutor foarte mare, dar insuficient pentru a ne ghida în multitudinea de curse ce ni le naşte viaţa. Acordul cel obţin raţiunile, nu va ţine societatea unită atât timp cât aceastea nu au fost guvernate şi susţinute de bun simţ, temperament şi considerare ce se naşte între persoanele ce urmează a trăi împreună.         Câteodată se întâmplă ca persoane cu temperament şi raţiuni diferite să devină apropiaţi, acest lucru se întâmplă din motive străine şi nu poate ţine mult timp. Societate poate exista şi cu cei care ne sunt inferiori după rang sau calităţi personale, în acest caz, cei care au avantaje nu trebuie să le utilizeze abuziv. Aceste persoane rareori trebuie să se lase a fi înţelese că ghidează pe cineva, la fel cum comportamentul lor trebuie să arate că şi ei necesită a fi ghidaţi  şi conduşi de careva cauze. Ei urmează să se acomodeze cât de mult posibil la interesele şi trăirile altora.
         Pentru ca societatea să fie plăcută, este esenţial ca fiecare să-şi asigure libertatea de a acţiona. Fie ca omul ori să nu se întîlnească, ori să o facă din comună dorinţă, fără a provoca dependeţă, totodată bucurându-se de companie. El trebuie să posede capacitatea de a se separa de societate fără a-i aduce careva prejudicii. Trebuie să poată trece de la o relaţie la alta fără a se da de gol, la fel cum trebuie să ţină minte că el este plictisit doar atunci când este convins că nu poate plictisi. E bine după posibilitate să ai grijă de amuzamentul celor cu care trăieşti, însă, fără de a face din asta un lucru.          Complezenţa este esenţială pentru societate, dacă are o oarecare limită, căci, ajunsă la extremă aceasta se tranformă în sclavie. Noi trebuie în aşa mod să ne prezentăm consimţământul, ca în cazul acceptării opiniei cuiva, el să creadă că în realitate o acceptă drept a noastră.         Noi trebuie să le iertăm prietenilor micile lor neajunsuri, dacă acestea le sun înăscute şi nu le întrec meritele. Nu doar că nu trebuie să le judecăm ci chiar să le observăm, pentru a încerca ai face singuri să-şi observe greşelile, ulterior, asumându-şi meritul pentru corecţia lor.         Există un soi de politeţe care este necesară în interacţiunea dintre oameni, ea îi învaţă a înţelege glumele, a nu deranja cu un ton prea tăios, nepoliticos sau nerafinat, care, de regulă este folosit de cei care îşi apără opinia cu prea multă înverşunare.         Această interacţiune nu poate exista nici fără încredere, ce vine din ambele părţi. Fiecare trebuie să posede aparanţele unei sincerităţi şi discreţii care nici odată nu stârneşte frica de a spune ceva nepotrivit.Trebuie să existe diferite moduri de a gândi. Cei care au doar un singur mod de a o face nu pot satisface mult, decât dacă merg pe drumuri diferite folosind talente diferite, contribuind la plăcerea societăţii, asemeni armoniei păstrate de diferite instrumente şi voci în muzică. E puţin porbabil ca mulţi oameni să aibă aspiraţii identice, însă e necesar ca acestea să nu fie contradictorii.         Noi trebuie să anticipăm ceea ce ar face prietenilor bine, să găsim a le fi de folos păzindu-i de supărări, iar când nu-i putem scăpa de rău, să-ncercăm al trăi împreună, imperceptibil să le risipim tristeţea fără a încerca a o alunga deodată, ocupându-le atenţia cu lucruri distractive şi plăcute. Putem vorbi despre ceea ce-i interesează fără a merge mai departe decât spun, fiind foarte atenţi ce punctăm. Câteodată e mai nobil şi omenesc de nu pătrunde adânc în suflet, căci oamenilor nu le este plăcut să deschidă ce au în interior, iar şi mai neplăcut le este când alţii văd acolo ceea ce ei singuri până la urmă nu au văzut. Fie ca, mai întâi relaţiile bune să-i preduspună unul altuia pe oameni, insuflându-le astfel alte teme pentru discuţii deschise.         Puţine persoane au suficient tact şi bun simţ pentru a aprecia cu adevărat lucrurile ce sunt esenţiale pentru a menţine o societate. Noi suntem deschişi de a asculta doar acele indicaţii care ne cuvin, pentru că  ne temem să ştim adevărul curat.          La fel cum trebuie să stăm la o anumită distanţă pentru a vedea un obiect, aşa şi societatea trebuie privită distanţat pentru a fi observată. Oamenii vreau să fie priviţi de la o anumită distanţă, şi, de regulă au dreptate nedorind de a fi văzuţi (înţeleşi) deabinelea, căci toţi noi, cu mici excepţii, ne temem a apărea, în adevărata măsură în care suntem.

text tradus din - Reflections, editia engleză 1871 şi ediţia rusă - Франсуа де Ларошфуко, Мемуары, Максимы (Литературные памятники) - 1971, cu mici rectificări din Reflextions ou sentences et maximes morales ediţia originală 1664.


11. Demostene, Despre Pace - Jan 19, 2016 3:01:00 PM
Introducerea lui Libanius
        (1) Din motiv că războiul din cauza Amfipolisului se lungea, Filip împreună cu atenienii au hotărât a încheia pace: atenienii - influenţaţi de înfrângerile suferite în război, Filip - ghidat de dorinţa de a-şi onora promisiunea oferită tesalienilor şi tebienilor. A promis el următoarele: Tebielnilor să le transmită Orchomenosul şi Corneea, oraşe aflate în Beoţia, iar ambelor părţi, să termine războiul Focidian, lucru pentru el imposibil, atât timp cât lupta cu Atenienii. Motivul e că cu ceva timp în urmă, când el dorea să intre în Focida, atenienii, îl înconjuraseră cu corăbiile prin Pile (Termopile), blocându-i astfel drumul. (2) Şi iată acum, încheind pace cu atenienii, şi neîntâmpinând nici un obstacol, acesta a distrus neamul focidienilor, impunându-i pe restul grecilor să-i cedeze locul lor în liga amfictiotă şi votul acestora în sfat. După aceasta el a trimis soli şi atenienilor cerându-le să accepte ordinea deja stabilită a lucrurilor. Demostene le cere acestora să accepte, el susţine acest lucru nu pentru că l-ar crede corect; socotindu-l chiar nedrept, ca un macedonian, să participe la sfatul grecesc, dar, manifestându-şi frica ca atenienii să nu ajungă în poziţia de a duce un război comun cu toţi grecii. El aminteşte, că alţi greci din diferite motive se atârnă ostil faţă de atenieni, de aceia ei toţi vor începe un război cu forţe comune - spune el, acţiunile noastre servindu-le doar temei pentru a ne acuza, odată ce doar noi, vom merge împotriva celor primite de amfictioni. Iată de ce e mai convenabil din spusele lui, de respectat pacea - în special, atunci când Filip a trecut deja Pilele şi are posibilitatea de a intra în Attica  - decât din motive minore de a atrage asupra sa un pericol atât de mare.           (3) Mi se pare, că această cuvântare a fost doar pregătită nu şi citită. Problema-i că, oratorul, în cuvântrarea acuzativă împotriva lui Eschine, printre diferite crime îi impută şi faptul că a ieşit cu sfatul de al primi pe Filip în membri Amfictioni, nimeni altul neîndrăznind a o face, chiar Filocrate, cel mai fără simţ dintre toţi. Clar că, dacă el singur ar fi dat un astfel de sfat, nu îl învinuia pe Eschine. Însă oricum se temea de suspiciunea, că el ţine partea lui Filip şi că ar fi enunţat această opinie contra plată. Căci, şi în cuvântarea de faţă, se vede că neagă astfel de acuzări, încercând a-şi demonstra fidelitatea şi integritatea. 

Grecia 362 î.e.n., sursa

Cuvântarea  
         (1) Cum văd eu, cetăţeni atenieni, situaţia actuală a lucrurilor trezeşte nelinişte şi îngrijorare, nu doar din motiv că multe au fost pierdute şi că-i inutil de a vorbi despre aceste lucruri bine, ci şi pentru că în privinţa celor rămase toţi noi avem poziţii diferite, vizavi de măsurile ce ar fi de folos în fiecare caz aparte. Unii şi-o închipuie într-un fel - alţii în altul. (2) Totuşi, dacă chiar de la natură e obositor şi greu a discuta treburile, atunci într-o măsură şi mai mare le-aţi îngreunat voi, cetăţeni atenieni. Cu adevărat, restul oamenilor, înainte de a întreprinde un lucru, îl discută, voi însă, începeţi a-l discuta, când acesta este deja făcut. Din cauza aceasta, tot timpul, de când eu ţin minte, şi se-ntâmplă, ca omul care vă condamnă greşelile, se ridică-n slăvi, primeşte laude, fiind aprobat pentru discursul său, lucrul nemijlocit însă şi esenţa problemei discutate vă scapă din vizor. (3) Chiar dacă-i aşa, eu cred - şi cu această convingere am ieşit la tribună - că, dacă vă va conveni a mă asculta, fără a mă întrerupe, cu strigăte sau reproşuri, cum le stă oamenilor ce discută treburile ţării, de altfel de o mare importanţă, atunci voi avea posibilitateaa să vorbesc şi să sfătui, îndrumări, care vor permite remedierea situaţiei curente, şi salvarea celor pierdute.         (4) Chiar dacă ştiu bine, cetăţeni atenieni, că să aminteşte, despre ce ai mai vorbit, astfel expunându-te, este una din cele mai bune modalităţi de a-ţi face faţă. Totuşi, eu socot asta întratât de arogant şi plicticos, că necătând la necesitatea de a o face, simt o oarecare nehotărâre, şi totuşi cred, că voi o să puteţi mai bine, dejghioca treburile la care mă voi referi, dacă vă amintiţi ceva din cele spuse de mine anterior. (5) Ceea ce ţine de mine, cetăţeni atenieni, în primul rând - când cineva încearcă a vă convinge, reieşind din neliniştile ce aveau loc în Evia, să acordaţi ajutor lui Plutarchus1 şi să începeţi un război distructiv  şi lipsit de glorie, eu am fost primul şi unicul om, care a ieşit cu refuz, fiind aproape rupt în bucăţi de cei, care au reuşit a vă convigne pentru beneficii mici2 să comiteţi greşeli mari. Şi iată, după ceva timp, când a-ţi atras ruşinea asupra voastră, a-ţi şi primit aşa o atitudine pe care nimeni dintre cei vii niciodată nu au primito din partea celui pe care l-a ajutat - atunci a-ţi înţeles şi josnicia oamenilor ce v-au predispus spre asta, şi corectitudinea, propunerilor făcute de mine atunci. (6)  Altă dată, cetăţeni atenieni, când am văzut că actorul Neoptolimus3, sub pretextul artei sale primeşte imunitate, iar în realitate aduce un prejudiciu incontestabil statului nostru, executându-vă ordinile în folosul lui Filip şi după instrucţiunile lui, eu am ieşit şi am enunţat lucrurile în faţa voastră, nu din vrăjmăşie, nici pentru a-l discredita, cum şi evenimentele ce au avut loc au demonstrat. (7) În acest caz eu nu pot da vina pe oratorii care l-au susţinut pe Neoptolimus  (căci nu a fost nici unul4), dar pe voi însăşi. Cu adevărat, dacă a-ţi privi în teatrul lui Dionisie5, la actorii tragediilor şi nu a-ţi discuta întrebarea de salvare a statului, atunci, ascultându-ne discursurile, nu l-aţi fi tratat cu atâta favoare pe el, iar pe mine cu atâtea prejudecăţi. (8) Printre altele, acum toţi voi, eu cred că aţi înţeles ce înseamnă când după spusele lui, el a întreprins vizita în ţara vrăjmaşă cu scopul de a-şi colecta datoriile pe care la are acolo şi pentru ca aducând banii aici să facă liturgii6, - şi foarte des în cuvântările sale se indigna, cum poate cineva să învinuiască oameni, care de acolo duc încoace bogăţiile pe drept adunate. Deci cum acum, când el datorită păcii a dobândit posibilitatea de a o face, în loc de aceasta şi-a convertit toată bogăţia vizibilă7, pe care o avea aici, în bani cu care a şi plecat spre el? (9) Astea-s acele două cazuri, de care vă avertizam, şi care-mi confirmă spusele şi arată că au fost corecte şi adevărate, pe măsura celor întîmplate. Este, cetăţeni atenieni, şi al treilea caz; trebuie să vă mai spun doar de el pentru a trece nemijlocit la întrebarea, pentru care am ieşit. Când noi, în calitate de soli, care abia au dat jurământul de a păstra pacea8, ne-am întors aici (10), atunci cineva ne aigura că Tespia şi Plateea9 vor fi restabilite, că pe focidieni Filip, dacă va fi stăpân pe situaţie va încerca să-i salveze, şi va desparte oraşul Teba în sate; că Oropusul10 va fi al vostru, că Evia vă va fi dată în schimb la Amfipolis11, şi în genere vă tentau cu promisiuni şi minciuni similare, iar voi înghiţind nada, fără a vedea de  folosul vostru, procedând ignobil, ia-ţi lăsat în voia soartei pe focidieni. Eu atunci , opunându-mă cum se va vedea, nu minţeam, ci vorbeam, avertizându-vă după cum ţineţi minte, că nimic din acestea nu ştiu şi le socot imposibile, iar cine le spune, acela după mine spune prostii.

Filip, sursa imaginii
         (11) Toate aceste cazuri, în care am fost mai prevăzător ca alţii, eu nu mi le voi scrie în merite, cetăţeni atenieni, nici nu mă voi lăuda cu ele, nu voi expune nici alte pricini ce mi-au permis înţelegerea şi previziunea de care am dat dovadă în afară de două: în primul rând cetăţeni atenieni, fericirea, care, cum văd eu, este cea mai puternică din capacităţi şi priceperi. (12) În al doilea rând, datorită faptului că judec detaşat, nimeni fiind capabil a-mi imputa careva favoruri obţinute în baza activităţii politice şi oratoreşti pe care o desfăşor. Astfel, folosul mi se arată în înfăţişarea sa nepătată - care, se primeşte nemijlocit din lucrurile propriu zise. Iar când de o parte, ca pe cântar, pui bani, aceştia imediat îl vor trage în jos, evaporând orice semn de judecata neprihănită, şi atunci cel care va permite aceasta, nu va fin în stare despre nimic să judece corect şi limpede.
         (13) Deci, o condiţie pe care eu personal o socot în primul rând necesară: aliaţi, tribut sau orice alt lucru necesar pentru stat, trebuie obţinut fără a strica pacea existentă - nu pentru că această pace ar fi aşa bună sau corespunzătoare demnităţii, dar pentru că, cum ea nu ar fi, pentru starea actuală a lucrurilor mai bine era fără ea, decât, acceptând-o să o încălcaţi. Doar, multe condiţii am scăpat noi, care, avându-le la mână pe timp de război, acesta ar fi fost mai sigur şi mai uşor decât acum. (14) În al doilea rând, cetăţeni atenieni, această adunătură de oameni, ce se numeşte amfictioni12 nu trebuie pusă în necesitatea unei lupte comune împotrivă noastră. Nu trebuie să le dăm temei pentru ea. Din partea mea presupun că, dacă am purta din nou război cu Filip pe marginea Amfipolisului sau oricărei alte dispute, care nu ar viza tesalienii nici argosienii, nici tebienii, atunci nimeni din ei nu ar intra în război cu noi. (15) Astfel, îi rog pe toţi, nu faceţi zarvă, până nu mă ascultaţi!13 Tebienii - nu pentru că sunt dispuşi prieteneşte faţă de noi, sau că nu sunt gata de a face ceva pe placul lui Filip, dar pentru ca ştiu sigur, indiferent de faptul că cineva îi crede proşti14, că, dacă încep război cu voi, tot dezastrul va fi pe capul lor, iar beneficiile, vor merge la cineva care, ca un luptător fără pereche15, aşteaptă momentul potrivit. De aceea ei nu s-ar încumeta să înfrunte aceste primejdii; odată ce nu există nici un început comun, nici cauze pentru război. (16) Exact la fel şi noi, dacă am începe război cu tebienii din cauza Oropului sau oricărui alt motiv, atunci cred, nimic grav nu ni s-ar întâmpla. Astfel şi noi şi ei am fi găsit aliaţi, care ne-ar fi ajutat în cazul unei incursiuni în ţară, în cazul unei ofensive însă, nu s-ar fi alăturat nici uneia din părţi. Căci orice aliat are o caracteristică - cel puţin, cel care merită atenţie - lucru ce constă în: (17) nu fiecare are în egală măsură o atitudine compătimitoare faţă de noi şi tebieni în aspiraţiile noastre - vrem noi să fim integri, sau vrem să dominăm pe restul; în a fi integri ne împing pe toţi probabil socotelile şi invers, să învingă unul astfel ulteriol dominându-l vădit nu vrea nimeni. În ce, în astfel de caz eu simt pericol, şi de ce după mine ar fi bine să ne păzim? - De faptul ca războiul să nu fie iscat din motive şi supărări comune, ce-i vizează pe toţi. (18) Dacă, presupunem argosienii, mesienii, megalopolienii şi alţi aliaţi din restul Poloponesului, ar vedea dialogul nostru prietenesc cu lacedomienii, şi aprobarea din partea noastră a acţiunilor lor, atunci se vor atârna duşmănos faţă de noi. Dacă tebienii acum au o atitudine, cum se spune, neprietenească, apoi nemulţumirea doar va creşte, căci noi ascundem fugariii lor şi în totul cu rîvnă ne arătăm antipatia faţă de ei. (19) Dacă la fel se vor atârna de noi şi tesalienii, din motiv că ascundem în sânul nostru fugari focidieni, şi Filip - din motiv că ne împotrivim prezenţei lui în Amfictionia, atunci mă tem,  ca ei împreună, fiecare cu motivele lui de gâlceavă, să nu înceapă cu forţe comune un război împotriva noastră, având ca temei ordonanţa amfictionilor, iar, ulterior fiecare stat, să nu fie nevoit, chiar în detrimentul propriilor interese să intre în lupta cu noi, la fel ca în cazul focidienilor. (20) Voi doar evident ştiţi, că acum tebienii, Filip şi tesalienii - măcar că aveau scopuri total diferite, au ajuns la acelaşi numitor; tebienii de exemplu, nu i-au putut încurca lui Filip să meargă şi ocupe trecerile, astfel primind toată slava chiar şi pentru faptele la care ei singuri au muncit cu greu16, necătând la faptul că el a ajuns ultimul. (21) Şi pe bune, dacă în materie de subjugare tebienii au obţinut careva succese, în materie de onoare şi faimă, totul a ajuns o mare ruşine. Căci, dacă nu ar fi trecut Filip, ei probabil nu ar fi obţinut nimic. Acest lucru nici nu îl luau în considerare; ei doar vroiau să preia Orchomenosul şi Corneea, şi reieşind din faptul că nu o puteau face singuri, au fost nevoiţi să accepte condiţiile lui Filip. (22) Ulterior, unii se încumetă a spune de Filip că, nici nu dorea să le cedeze tebienilor Orchomenosul şi Corneea, dar până la urmă a făcuto din necesitate. "Şi fiţi sănătoşi" le voi spune, căci ştiu că acest lucru nu a fost întratât de important pentru Filip, ca ocuparea trecirilor, faima deplină, de parcă războiul sa rezolvat doar datorită lui, şi organizarea personal de către el a sărbătorii Pithiene. Acestea au şi fost cele urmărite de el mai tare. (23) În ceea ce priveşte tesalienii, în calculele lor nu intra nici una nici alta - nici întărirea tebienilor, nici cea a lui Filip (ei înţelegeau că toate acestea merg împotriva lor), ei râvneau controlul sfatului Pileico - amfictionian, lucrurilor din Delphi iar odată cu ele şi întărirea influenţei, în goana după acestea, ei l-au (Demostene) ajutat să-şi realizeze propriile scopuri.  Astfel vedeţi că, fiecare urmându-şi propriile nevoi, s-a trezit implicat în multe acţiuni, pe care nici nu le urmărea a le face. De aşa ceva şi trebuie să ne păzim noi.
         (24) "Deci ce - după tine, înseamnă că, din frica acestor consecinţe noi trebuie să îndeplinim ordine străine17? Tu asta propui?" Nicidecum! Dar - pentru ca în acţiunile noastre să nu fie nimic nedestoinic de noi, pentru a nu fi război, pentru ca toţi să accepte cumsecădenia modului nostru de a acţiona şi corectitudinea afirmaţiilor noastre, după mine, aşa trebuie să ne ţinem. Persoanelor care hotărât îndrăznesc a  merge la orice pericol şi nu prevăd circumstanţele războiului, vreau în răspuns să le spun următoarele lucruri: noi admitem că tebienilor le aparţine Oropul; iar dacă cineva ne-ar întreba, dorind să afle pe bune de ce? - le-am răspunde - pentru a evita războiul.  (25) Iată şi lui Filip i-am cedat conform înţelegerii Amfipolisul; îi lăsăm pe Cardieni18 dezbinaţi de celelalte state Chersonesiene; Carianului19 îi permitem să acapareze Chiosul, Cosul şi Rhodosul; vizantienilor să reţină navele comerciale - toate acestea, evident pentru că liniştea ce o aduce pacea, este, după noi, mai de folos decât luptele şi disputele pentru aceste teritorii. Astfel, negândit ba chiar şi fără cap e, fiind în aşa relaţii cu toţi şi fiecare în parte, din cauza propriilor teritorii20 şi lucrurilor de primă necesitate21, acum deodată să începem război din umbră în Delphi.

Introducere
         În toamna anului 348 a fost cucerit oraşul Olint. Pentru a sustrage atenţia atenienilor, Filip a eliberat fără răscumpărare, ostatecii luaţi în Olint, iar apoi, prin înşelăciune şi mite a ajuns în 346 la pacea ce-l avantaja pe el - aşa numita pace a lui Filocrate. Deodată ce pacea a fost stabilită, Filip într-un marş rapid a trecut termopilele invadând Focida, apoi fiind autorizat de sfatul amfictionilor în detrimentul focidienilor, din motivul "sacrilegiului" celor din urmă, fără greutăţi le-a invadat şi acaparat ţara. Atenienii care până acum se foloseau primii în Delphi de dreptul la sfat cu oraculul, au fost lipsiţi de acesta în folosul lui Filip, motivul fiind asistenţa pe care le-au acordat-o focidienilor. Noutatea de ocupare a Focidei şi situaţia din Delphi a făcut rezonanţă în Atena, unde deja a fost efectuată dezarmarea. Acolo aşteptau atacul imediat a lui Filip. Mulţi oratori chemau la luptă. Pacea, cât nu ar fi ea de grea, în aceste condiţii era necesară. Demostene, luând în considerare nepregătirea Atenei pentru luptă, chema la linişte şi răbdare, pentru că "din cauza umbrei în Delphi" să nu se supună pericolului şi pentru ca ulterior să atace inamicul, când pentru aceasta va fi momentul potrivit. Cuvântarea se referă aproximativ la septembrie 346.         Retorul Libanius presupunea că, această cuvântare a fost doar pregătită de autor, nu şi citită, unii chiar negând autenticitatea acesteia. Dar situaţia grea a oratorului, care pledează aici pentru pace, când de regulă pleda pentru război, este destul explicată în text, fapt ce denotă ca netemeinice spusele în acest sens. Opinia oratorului evident a avut succes, căci atenienii cu adevărat sau abţinut de la careva răspunsuri hotărâte.
Note
1 Plutarchus - tiran al oraşului Eritreea din Eubeea. În anul 350 el a fost înlocuit de alt tiran Clitarchus, care avea susţinerea lui Filip. După cererile prietenilor din Atena a lui Plutarchus - Midiu şi Eubul ("cineva încearcă a vă convinge") şi necătând la împotrivirea lui Demostene, atenienii au trimis în Eubeea armată condusă de Focion, care la înfrânt pe Clitarchus în lupta de la Tamina. După puţin timp Plutarchus a trădat atenienii, armata lor fiind întemniţată, iar ulterior răscumpărată pentru o sumă mare de bani.2 Unii comentatori înţeleg această expresie ca mită, primită de aceşti oratori. Puţin posibil însă ca oratorul să le numească "mici" în aşa caz.3 Neoptolimus - cunoscut actor tragic al mijlocului sec IV î.e.n. Filip s-a folosit de vizita în Macedonia a acestui şi a lui Aristomede, şi mituindu-i i-a făcut intermediari dimplomatici în pregătirea păcii lui Filocrate a 346.4 Adunarea populară întratât era deacord cu pacea că oratorii nici nu au fost nevoiţi a-l susţine pe Neoptolimus.5 Adunarea sfatului popular deseori avea loc în teatru, pe aceasta şi se bazează jocul de cuvinte de aici.6 Liturgii - taxe mari ale oamenilor bogaţi.7 Bogăţia vizibilă - în mod special terenurile, nevăzută se socoteau banii, robii ect.8 Se au în vedere circumstanţele de încheiere a păcii lui Filocrate, când ambasada Ateniană în care intrau Demostene şi Eschime, trebuia să dea jurământ.9 Tespia şi Plateea - oraşe din Beoţia, care erau de partea Atenei, pentru ce au fost distruse de tebieni.10 Oropus - oraş la hotarul Aticii şi Beoţiei, ce era obiect de dispută între atenieni şi tebieni.11 Atenienii pretindeau la Amfipolis, care a fost pierdut la începutul războiului Peloponesian. Din cauza acestuia s-a început războiulcu Filip în 357. Toată Eubeea după înfrângerea atenienilor din 347 a nimerit în mîinile lui Filip.12 Demostene subliniează ilegalitatea componenţei sfatului amfictionian, din motiv că la el nu participă Atenienii, din el au fost excluşi focidienii, spartanii şi guvernează Filip.13 Oratorul prin această vorbă vrea să prevină un eventual protest de la o simplă enunţare a tebienilor.  14 Tebienii aveau o reputaţie rea printre greci, din cauza obrăzniciei şi needucării.15 Imaginea e luată din datinile întrecerilor sportive. Când la împărţirea luptătorilor cineva rămânea fără pereche, el urma să aştepte sfârşitul primei runde pentru a lupta cu un câştigător.16 Se are în vedere războiul cu focidienii.17 Să îndeplinim ordine străine - înseamnă pierderea suveranităţii. Demostene subliniază supărarea vizavi de aceasta. Evident, unii oratori dorea să sublinieze că un lucru cedat poate contribui la cedarea mai multor lucru.18 Cardia - oraş în Hersonesul Fracian. Filip în 346, în timpul tratativelor de pace i-a ademenit de partea sa, astfel trezind dispute între el şi alte oraşe din Hersones ce erau de partea Atenienilor. 19 Se are în vedere regele Cariei20 Oraşele Amfipolis şi Oropus21 În primul rând pîinea ce se aducea dintr-o colonie de pe malul de nord al mării negre, corbiile ce aduceau această marfă des nimereau la vizantieni.
12. Lord Chesterfield, Frânturi din - Scrisorile către fiul său - Oct 22, 2015 8:54:00 AM
Lord Chesterfield
Les bienséances (regulile bunului comportament) sunt absolut necesare pentru a cunoaşte lumea. Ele se formează din realaţiile cu oamenii, lucrurile, locul şi timpul; bunul simţ le selectează, ambianţa bună le cizelează (bineînţeles, doar când persoana este atentă şi vrea să placă), iar prudenţa - recomandă.Chiar dacă ar fi necesar să vorbeşti cu însuşi regele, trebuie să fii la fel de liber şi netensionat, ca cu propriul valet, dar totuşi, în fiecare privire, fiecare cuvînt şi fiecare faptă trebuie să se întrezărească cel mai profund sentiment de respect. Ceea ce ar fi fost la locul lui în comportament cu alţii, care sunt, poate mai sus ca clasă ca tine, ar fi fost ridicol şi dovadă a needucaţiei cu cineva care te surclasează întratât de mult...
Există la fel, reguli ale bunului simţ şi în raporturile cu oamenii dintr-o clasă mai joasă, un gentelman dă dovadă de acestea cu valetul său, chiar şi cu un cerşetor pe stradă. Oamenii daţi trezesc în el compătimire, nu dorinţa de a a-i oprima. Nici cu unul, nici cu altul, nu îşi va permite să vorbească d'un ton brusque (cu un ton dur), unuia îi va face liniştit observaţie, pe altul îl va refuza politicos. Nu există situaţie în care un om de bună-credinţă ar fi încuviinţat să folosească le ton brusque. Astfel, sunt şi acestea maniere, care se referă la toate laturile vieţii. E ceva firesc: doar trebuie, ca-n ajutor să-ţi vină graţiile: ele, şi dau posiblitatea de a face uşor şi liber ceea ce cer les bienséance. Ultimele sunt obligatorii pentru fiece om, primele însă, oferindu-i un avantaj enorm faţă de alţii, înfrumuseţîndu-l. Ar fi bine, dacă tu le-ai putea combina pe ambele.
Oamenii neobişnuiţi cu lumea au înfăţişări trădătoare, fiind insuficient de iscusiţi  pentru a ascunde ceea ce cu adevărat nu vor să spună. În cursul lumii, un om trebuie des să primească franc şi cu uşurinţă circumstanţele neplăcute. El trebuie să pară satisfăcut, când în fond e departe de aceasta; trebuie să primească cu zâmbet oamenii pe care mai degrabă iar întâmpina cu sabia... Toate astea pot şi trebuie făcute fără falsitate şi trădare: căci, nu merg mai departe de politeţe şi maniere, astfel, fără a da asigurări sau curs unei prietenii simulate. Manierele bune cu un om pe care nu-l iubeşti, nu-s o greşeală mare împotriva adevărului. Nimeni nu le neagă, acceptându-le ca ceva ce are loc de la sine. Ele sunt strajele decenţei şi liniştei societăţii, ele trebuie să slujească doar pentru apărare, fără a avea ceva cu şiritenia otrăvită a armelor. Adevărul, dar limitat - trebuie să fie principiul neînlocuit al fiecărui ce are credinţă, onoare şi bunăvoinţă.
Cu precauţie evită orice afecţiune, fie a minţii sau a corpului. Existe o observaţie foarte banală şi adevărată că nici un om nu este ridicol fiind el însuşi, ci doar când pretinde a fi altcineva.
Chiar dacă dansezi bine, nu crede, că la asta te poţi opri, fără a încerca să dansezi şi mai bine. Şi dacă oamenii spun că ai maniere plăcute, încearcă se le faci şi mai plăcute. Ceea ce-l satisface pe Marcelus, nu trebuie să te satisfacă şi pe tine. Toată viaţa aspiră să atingi benevolenţa graţiilor: la curtea regelui nu-ţi vei găsi aliaţi mai puternici, graţiile îţi vor deschide calea spre inimile conducătorilor, miniştrilor şi doamnelor.
Datoria faţă de orice om este simplă, fă-i doar ceea ce ţi-ai face şi ţie şi ţine minte, în toate treburile lumeşti şă-ţi întrebi conştiinţa, aş fi vrut eu ca acelaşi lucru să-mi fie făcut şi mie? Dacă conştiinţa, care tot timpul spune adevărul, răspunde nu, nu-l fă. Observă aceste reguli, şi vei fi fericit în această lume, la fel ca-n cealaltă.
Cea mai bună virtute morală este aceea, a cărei jurat e vulgaritatea.
Sursa imaginii
Tradus din 1 şi Честерфилд - Письма к сыну. Максимы. Характеры (Литературные памятники) - 1971
13. Plutarh - Vieţi paralele, Artaxerxe - Oct 9, 2015 2:25:00 PM

         1.Artaxerxe I, cel care a domnit în Persia şi a cărui mărinimie şi blândeţe nu au cunoscut asemănare purta porecla - Mînălungă, dat fiind faptul că mîna dreaptă îi era mai lungă ca cea stîngă. A fost fiul lui Xerxes. Artaxerxe al II-lea, poreclit Mnemon şi care este subiectul memoriilor de faţă, îi era celui dintâi nepot pe linia fiicei. Darius şi Parisita au avut patru feciori: cel mare Artaxerxe, Cyrus şi cei mici Ostanes şi Oxatres. Cyrus şi-a primit numele în cinstea unui rege antic cu acelaşi nume, care la rândul său a fost numit în cinstea soarelui (soare în persană - Cyrus). Ceea ce ţine de Artaxerxe, acesta inţial purta numele de Arsikas. Drept că, Deinon susţine că a avut numele Oarses. Totuşi ultimul pare dubios din spusele lui Ctesiu, a cărui scrieri sunt pline de absurd dar care, totuşi a trăit şi activat ca fizician, nemijlocit la curtea împăratului.


Plutarh, sursa imaginii

         2.De mic copil Cyrus se evidenţia cu un caracter insistent şi vehement, pe când Artaxerxe în toate aspiraţiile şi faptele, parea mai rezervat şi delicat. Sa căsătorit din voia părinţilor cu o femeie frumoasă şi virtuoasă*, ulterior păstrându-şi căsnicia împotriva voii lor, atunci când regele vroia să-i execute soţia după fratele ei. Aflând de cele plăsmuite Arsikas, în lacrimi şi cu cereri disperate a mers la maică-sa, care pînă la urmă a cedat cererilor şi i-a cruţat viaţa. Necătând la cele făcute, Parysatis îl iubea mai mult pe Cyrus, râvnindu-i coroana. Astfel, când Darius a căzut la pat, Cyrus se întorcea acasă din regiunile costale cu deplina încredere că maică-sa i-a asigurat succesiunea la tron. Cu adevărat, aceasta înainta argumentele enunţate anterior de Xerx, la sfatul lui Demaratus şi anume că Arsic a fost născut când Darius era un slujitor iar Cyrus când acesta deja era rege. Totuşi Darius a rămas neclintit, proclamândul rege pe fiul mai mare, iar pe Cyrus numindu-l satrap în Lydia, şi totodată conducător al oştilor din provinciile maritime.* Statira, fiica lui Ghidarn satrapul Gircanului, fratele ei Teritevhm a început o răscoală şi a fost executat.
         3.În curând după moartea lui Darius, Artaxerxe a plecat la Parsargadae pentru a fi iniţiat în riturile mistice regale de către preoţi. Acolo era situat templul zeiţei războiului (Anaitida), care poate fi asemuită cu Atena. Cel iniţiat intra în templu, îşi scotea hainele de pe sine, le îmbrăca pe cele purtate de Cyrus cel Bătrîn înainte de a urca pe tron, apoi gusta tartă cu smochine, mînca câteva nuci de fistic şi beea o cupă de lapte acru. Dacă pe lângă acestea mai facea ceva nu se cunoaşte. Artaxerxe era gata pentru toate procedeele, când, de el se apropie Tissaferne* aducând împreună cu el un preot care-i fusese învăţător lui Cyrus şi care i-a deschis poveţele magicienilor, respectiv care avea motive de a regreta cel mai tare că coroana a ajuns pe capul altuia. Deacea ivinuirile lui sunau foarte convingător. Preotul îi insinua lui Cyrus faptul că voia să se ascundă în templu, iar când regele se va dezbrăca să-l ucidă. Unii spun că după cele auzite Cyrus a fost imediat capturat, alţii - că el a putut intra şi ascunde în lăcaş, ulterior fiind însă destăinuit de un slujitor. El a fost condamnat la moarte, înainte însă de a fi executat, maică-sa la luat în braţe învăluindu-l cu mîîinele şi parul său apoi lipinduise de gât**; cu o mulţime de lacrimi şi implorări abundente a reuşit a-l convinge pe rege să-l graţieze şi trimită înapoi la mare.  Doar că graţierea nu-l încânta pe Cyrus , în mintea-i fiind doar exilul la care urma a fi supus,  mîniindu-l şi amplificându-i mai tare dorinţa de a ajunge rege.*Tissaferne - satrapul Lydiei, câţiva ani a fost practic conducătorul a toată Asia Mică, ulterior fiind înlocuit cu Cyrus, de aici apare şi ura reciprocă dintre aceştia.**Este evident din cele enunţate, că Cyrus urma să fie decapitat.

        4. Alţi scriitori spun că Cyrus s-ar fi revoltat împotriva regelui pentru că nu-i ajungeau surse pentru întreţinerea zilnică, lucru aberant din motiv că, la spatele lui statea maică-sa, gata oricând să-l asigure din propriile mijloace cu indiferent cât ar cere. Bogăţiile lui sunt confirmate de trupele mercenarilor, de care scria Xenofon (în Anabasys), întreţinute în diferite locuri de prietenii lui. În vederea de a le ascunde acesta nu le concentra împreună, dar sub diferite pretexte le ţinea în regiuni diferite. Suspiciunile regelui însă erau risipite în bună măsură de maică-sa care se afla mereu aproape, dar şi nemijlocit de Cyrus ce-i scria permanent pe un ton ascultător mereu rugându-l ceva sau huiduindul în răspuns pe Tissaferne, de parcă ar fi fost absorbit de invidie şi vrăjmăşie faţă de el. Pe lângă acestea regului îi era specifică capacitatea de a acţiona agale, pe care mulţi o luau drept bunătate şi blândeţe. La începutul domniei chiar părea că-i urmează calea lui Artaxerxe, regele cu acelaşi nume - aşa binevoitor discuta cu vizitatorii, aşa de ferm elimina din pedepse lucrurile batjocoritoare şi de rea-voinţă, împărţea onoruri şi favoruri chiar peste măsura meritelor. Cu aceeaşi politeţe şi bunăvoinţă primea daruri şi le împărţea şi nu exista cadou mic sau nesemnificativ care nu ar fi fost primit de el cu plăcere. Astfel odată un om cu numele Onisiu i-a adus în dar o rodie, dar una de dimensiuni neobişnuit de mari, regele văzînd, i-a spus "Jur pe Miras, încredinţaţii acestui om un oraş şi cât ai clipi din ochi îl va face din mic în măreţ."
         5. În timpul unei călătorii, când toţi împrejur îi înmânau daruri, un ţăran sarac neputând găsi ceva cuviincios de a fi înmânat alergă la rîu, luă apă cu ambele mîini şi-i întinse regelui. Acest lucru îl învioră atât de mult pe  Artaxerxe că el porunci să i se de-a ţăranului o cupă de aur şi o mie de darici (monede de aur). Lui Euclid din Laconia, care se purta obraznic cu el, îi transmise odată printr-un hiliarh* "Tu poţi ovorbi oricât, dar eu nu doar că pot vorbi ci şi face". La o vânătoare Teribazus a remarcat împăratului că veşmântul său era ros. "Cum să facem atunci" a întrebat Artaxerxe "Îmbracă altul iar ăsta dami-l mie" i-a răspuns Teribazus. Regele a îndeplinit rugămintea subordonatului, dar i-a replicat "Bine Teribazus, ţine, dar vezi nu-l îmbrăca". Aceasta însă nu l-a ascultat, fiind de natură frivol şi nesăbuit, şi la îmbrăcat, asortîndu-l cu un colier de aur caracteristic femeilor din casa regală, stârnind astfel un val de dezaprobarea din partea tuturor, dat fiind faptul că a făcut ceva interzis, în afară de rege, care zîmbi şi spuse "Poţi purta şi una şi alta: colierul - ca o femeie, veşmîntul regesc - ca un nebun".          Până atunci masa cu regele nu o luau decât maică-sa şi nevasta, prima stând mai sus de rege a doua mai jos. Dar Artaxerxe a început ai invita la ospăţ şi pe fraţii mai mici Ostanes şi Oxatres. Cel mai tare însă îi încânta pe persani faptul că Statira, nevasta regelui ieşea în lume în trăsură deschisă, fiind vizibilă şi liberă de a fi salutată de orice femeie din popor, lucru prin care şi-a câştigat dragostea acestora.*Hiliarh-conducător de oaste ce numără 1000 de oameni
         6. Capurile fierbinţi, de rând cu adepţii schimbărilor considerau că situaţia necesită un împărat cu talente strălucitoare, militant, ataşat de prieteni  - mai bine spus un om ca Cyrus. Un imperiu imens prosperând  doar sub cineva curajos şi ambiţios. Astfel Cyrus, contând pe susţinătorii săi din ţară, nu mai puţin decât pe propria oaste, se hotărî a începe război. El le scrise Lacedemonienilor, chemându-i a-l susţine cu luptători, promiţîndu-le celor ce vor veni pe jos - cai, celor ce vor veni călare - car dublu, celor cu pămînt - un sat, celor cu un sat - un oraş şi salariu nesocotit ci măsurat! Pe sine se lăuda nemaipomenit, spunând că este mai ferm ca fratele său, mai priceput în filosofie şi magie ba chiar mai rezistent la băutură, după care-şi revine cât ai spune unu. Artaxerxe din spusele lui fiind prea fricos şi alintat, nu doar pentru a conduce în astfel de timpuri, ci pentru a rămâne în şa la o vânătoare! Ca răspuns la acestea Lacedemonienii îi transmit lui Clearcus* o schitală,  poruncindu-i în toate a se supune lui Cyrus.         Astfel, Cyrus şi-a început înaintarea împotriva regelui, în fruntea unei oşti barbare ce număra în jur de 30000 de mercenari greci. Ţelul adevărat al misiunii, acesta la ascuns pînă la urmă, invocând ba un pretext ba altul, în final fiind oricum demascat de Tisaferne, care personal a mers la palat, raportând cele ce se-ntâmplă regelui. Astfel  sa stârnit o forfotă, vina pentru război atribuinduise Parisitei, apropiaţii acesteia fiind pe viu acuzaţi de trădare. Cele mai dure veneau din partea Statirei, care speriată de moarte de pericolul iminent, striga "Unde-ţi sun acum jurămintele şi asigurările?! Unde-ţi sunt lacrimile cu care-ai salvat ucigaşul ce atenta la viaţa fratelui său - la-i scăpat pentru a ne adânci în dezastru războiului?!" De atunci Parisita a început a o detesta pe Statira, furioasă şi duşmănoasă de fire, aceasta a hotărît a-şi nimici nora. Deinon scrie, că ea a început a-şi executa planu deja pe timpul războiului, pe când Ctesiu, scria că după. Fiind un părtaş al evenimentelor, lipsit de motive de a ne minţi (necătând la faptul că deseori povestirile acestuia deviază de la adevăr, degradând în basme sau drame), urmăm scrisele celui din urmă şi despre omorul Statirei vom povesti la timpul potrivit.*Clearcus - Conducătorul mercenarilor greci al lui Cyrus, a fost guvernator spartan al Vizantiului, a încercat să preia conducerea într-un mod tiranic, după care a fost trimis în exil. Despre faptul că pe timpul aflării sub conducerea lui Cyrus acesta mai primea însărcinări secrete din Sparta, Xenofon în "Anabasis" nu scrie. 

        7. Odată cu avansarea, la urechile lui Cyrus ajungeau zvonuri că regele evită ai da imediat o luptă, şi că este predispus de a rămîne în Persia până la gruparea tuturor trupelor imperiale. El a poruncit să se sape un şanţ adânc şi lat de 10 orgii(1=1,85 m) întins în pustiu pe o lungime de 400 stadii (1=194 m, valoare aproximativă), ca până la urmă tot să-l lase pe Cyrus a-l treace fără rezistenţă, astfel contribuind ca armata acestuia să ajungă în Babilon. Odată întâmplate, Teribazus incapabil de a mai tolera lucrurile, a remarcat regelui, că este neargumentat ai lăsa vrajmaşului Media, Babilonul şi Susa când, în realitate îl surclasezi după număr, având sute de satrapi şi conducători mai bravi şi iscusiţi decât cei ai lui Cyrus.         Decizia de a da lupta nu a întîrziat, Artaxerxe cu o armată de 90000 soldaţi bine echipaţi, sa înfăţişat în faţa vrăjmaşului, care fiind prea încrezuţi în propriile forţe mărşăluiau cum le cădea, chiar şi fără arme. Astfel prinşi peneaşteptate ei sau speriat aşa de tare, că din încurcătura şi panica creată, Cyrus şi-a putut cu greu grupa în linie de luptă oastea. Soldaţii regelui înaintau organizat, tăcut, lent lucru ce-i mira nespus de mult pe Greci, care, reieşind din numărul mare de barbari se aşteptau la strigăte sălbatice, indisciplină, încurcătură în aliniere. Pe lîngă acestea, Artaxerxe a acţionat bine gândit, aranjând în faţă carele de luptă, care până la bătaie directă urmau a strica rândurile mercenarilor conduşi de Cyrus.

Mozaica lui Alexandru, Sursa imaginii
         8. Această luptă este descrisă de mulţi scriitori, la Xenofon ea căpătând chiar trăsături reale, datorită stilului, care-i induce cititorului starea de parcă grijile, pericolul şi întâmpările au loc în prezent, nu în trecut. Astfel, ar fi de prisos a adăuga cele deja enunţate, ci doar cele scăpate de Xenofon.        Locul unde sau stabilit adversarii înainte de luptă se numeşte Kunaxa, şi se află la o distanţă de 500 stadii de Babilon. Înainte de luptă Clearcus se spune ca a incercat să-l convingă pe Cyrus să stea în urma oştilor, astfel evitând orice pericol, la care acesta a răspuns "Ce tot spui, Clearcus! Eu râvnesc împărăţia, iar tu îmi propui, să fiu nedemn de a o conduce?!" Cyrus a comis cea mai mare greşeală când a uitat de tot şi necruţându-şi propria viaţă, sa aruncat în vălmăşagul bătăliei. O greşeală şi mai mare a comis Clearcus, care nu şi-a aranjat grecii împotriva regelui, pe lângă aceasta  întinzându-şi flancul drept până la râu, mânat de frica de a fi înconjurat. Dacă mai întîi de toate te gândeşti la propria siguranţă şi scopul principal îl crezi evitarea pierderilor, atunci mai bine rămâi acasă. Să mergi de la mare în inima Asiei strabătând 10000 de stadii, benevol, pentru a-l instala pe Cyrus în tronul regal, iar în luptă să-ţi cauţi un loc mai sigur şi liniştit, fără a te gândi la siguranţa propriului conducător şi angajator  - înseamnă să cedezi fricii de moment lăsând la o parte toate începuturile şi scopurile expediţiei.        Din cele întîmplate se poate spune că forţele regelui nu aveau să reziste atacurilor mercenarilor, iar dacă acestea ajungeau a fi dezbătute din poziţii şi regele evada împreună cu ele sau cădea, câştigul iar fi asigurat lui Cyrus nu doar siguranţa ci şi imperiul. Iată de ce în moartea lui Cyrus este culpabilă mai degrabă prudenţa lui Clearcus decât curajul nesăbuit al acestuia. Chiar şi regele dacă i-ar fi pus pe greci împotriva sa, ar alege o poziţie mai îndepartată, căci veştile proaste de acolo nici nu i-au  ajuns la urechi, şi Cyrus a fost ucis mai devreme ca Clearcus să-şi poată fructifica victoria pe flanc. Cu toate că el înaintea luptei vedea bine situaţia, şi îşi ştia punctele tari, poruncindu-i lui Clearcus să ocupe poziţia de mijloc. Acesta în răspuns însă îi cerea să se încreadă în el - lucru ce a ruinat totul.
        9. Grecii i-au învins pe barbari totalmente(mai tare nici că se putea), şi urmărindu-i au înaintat foarte departe. Totodată pe Cyrus, care călărea un cal de rasă, prea aprig şi furtunos numit Pasacas (din cele relatate de Ctesiu) la blocat Artageres, conducătorul Cadoseilor şi i-a strigat "Tu care ai pîngărit al Persanilor cel mai frumos nume - Cyrus, tu cel mai nechibzuit şi dezonorat om din lume. Îi conduci pe greci la tâlhărirea comorilor Persane - râvnind a-ţi ucide regele şi fratele, a cărui milioane de robi sunt mai buni şi curajoşi ca tine. Chiar acum vei vedea asta! Şi îţi vei pierde capul înainte de a zări chipul luminat al regelui!" Cu aceste cuvinte el îşi aruncă în Cyrus suliţa. Îl nimeri în protecţie, Cyrus abia menţinânduse pe cal de la puterea loviturii. După, Artageres cîrni dându-i răgaz deja lui Cyrus pentru lovitură, care fu fatală, suliţa înfingândui-se în gât.        Că Artageres a murit de mîinile lui Cyrus spun toţi. Dar de moartea lui Cyrus Xenofon scrie în treacăt, lucru evident din lipsa acestuia de la luptă; fapt ce-mi permite să enunţ povestirea lui Deinon iar mai apoi a lui Ctesiu.
        10. Deinon scrie că Artagere decedase, iar Cyrus a înaintat furios spre rege prin formaţia acestuia, în final rănindu-i calul şi dându-l jos din şa. Teribazus imediat ia acordat alt cal, încălecându-l şi vorbindu-i "Ţine minte această zi rege, ea nu trebuie uitată nici odată!" Cyrus iarăşi atăcă regele, dându-l din nou jos din şa, porni şi a treia oară, regele însă înfuriat strigă celor din jur "Dacă aşa, mai bine nici nu trăiesc" şi înaintă în întâmpinarea lui Cyrus care se apropia de el înfruntând suliţile vrăjmaşilor cu armura de la piept. Artaxerxe aruncă suliţa, împreună cu el şi cei din jur, ulterior una doborându-l pe Cyrus, aruncată fiind de rege sau cum spun alţii de un Carian, căruia, regele i-a adus onoruri deosebite. În toate luptele acesta mergea înaintea oştilor cu o suliţă, la capătul căreia era atârnată imaginea în aur a unui cocoş, care este distincţia Carienilor, acordată datorită penelor de cocoş cu care aceştia îşi înfrumuseţează coifurile.
        11. Descrierea prescurtată a lui Ctesiu se rezumă la următoarele. Nimicinu-l pe Artagere, Cyrus înaintă în faţa regelui iar regele în direcţia lui, ambii păstrând tăcerea. Primul a aruncat suliţa Ariaciu, un prieten lui Cyrus, dar nu a nimerit. Suliţa regelui ţintită în Cyrus la fel a mers pealături, nimerind în Staiferne, un nobil fidel lui Cyrus, ucigându-l. În final, aruncă suliţa şi Cyrus nimerindu-l pe rege în armura, care cedase, ascuţitul intrîndu-i în carne, lungime de 2 degete. Lovitura îl aruncă pe Artaxerxe din şa, cauzând forfotă şi fugă în formarea sa. După, regele se ridică în picioare şi împreună cu câţiva însoţitori, printre care şi Ctesiu se ridică pe dealul alăturat şi se opri acolo. Totodată pe Cyrus nimerit între vrăjmaşi, calul aprig îl ducea tot mai departe. Era noapte tîrzie şi vrajmaşii nu-l cunoşteau, iar prietenii îl căutau. El însă mândru de isprava sa, plin de obrăznicie, înainta călare cu strigătul "Daţivă din cale nenorociţilor!" Deseori în persană repeta el cele de sus, toţi ferinduse facîndu-i cale. Întâmplător însă de pe capul acestuia îi căzu tiara, şi atunci un persan tânăr, numit Mitridate sa dat într-o parte şi neştiind cine se află în faţă aruncă lancea, nimerindu-l pe Cyrus în tîmplă, aproape de ochi. Din rană începu a curge sînge şi Cyrus asurzit, căzu la pămînt. Calul acestuia fugi în noapte, şaua plină de sânge a acestuia fu ridicată de servitorul lui Mitridate. După lungul leşin, Cyrus îşi veni în fire, câţiva eunuci aflaţi în preajmă, încercau a-l sui pe alt cal pentru a-l duce într-un loc sigur. Nefiind însă în stare să călărească acesta le-a propus să meargă pe jos, eunucii conducându-l şi sunsţinându-l din ambele părţi. Picioarele îi cedau, capul îi aluneca pe piept, el fiind sigur că a învins, auzindu-i pe cei din jur cum îl proclamă rege şi-i ce milă. Între timp câţiva Caunieni-sărăntoci mizerabili, care urmau armata regească, slujindu-i, executând lucrurile cele mai murdare - întâmplător sau alăturat eunucilor lui Cyrus, socotindu-i prieteni. Dar, în final totuşi au observat pelerinele roşii deasuprea armurii, ostaşii regelui purtând altele de culoare albă, şi au înţeles că în faţa lor sunt vrăjmaşi. Atunci unul din ei îndrăzni şi aruncă în Cyrus lancea (neştiind în realitate cine este) care-i nimeri în legamentele genunchiului. După lovitură acesta a căzut jos, lovinduse cu tîmpla rănită de o piatră şi decedă. Aceasta este povestirea lui Ctesiu, în care el îl ucide pe Cyrus încet şi chinuitor de parcă ar faceo cu un cuţit tocit.    
         12.Cyrus era deja mort când Artasiriu numit - ochiul împăratului, trecând pe alături a auzit bocetul eunucilor şi la întrebat pe cel mai mare din ei: "Asupra cui te plîngi aşa de mult Parice", "Oare nu vezi şi singur - Cyrus a murit!" răspunse eunucul. Artasiriu mirat la culme, la rugat să nu-şi piardă firea şi să păzeasă trupul, singur însă îndreptându-se din tot suflul spre Artaxerxe, care era disperat, nemaivorbind de setea şi rana ce-l chinuia. Ajungînd la acesta Artasiriu cu un ton îmbucurător îi raportase că cu propriii ochi îl văzuse pe Cyrus neînsufleţit. Auzind cele spuse regele fu gata singur să plece să se asigure, poruncindu-i lui Artasiriu să-l conducă, dar odată ce toţi speriaţi vorbeau într-un glas de greci, şi despre faptul că neobosit înaintează fără a putea fi opriţi, a hotărât să trimită o trupă. Astfel, 30 de oameni înarmaţi cu făclii, l-au urmat pe Artasiriu.În acelaşi timp regele murea de sete, eunucul Satibarzaniu răscolind peste tot în căutarea apei, întrucât locul era lipsit de apă, lagărul rămânând la distanţă bună în spate. La urma urmei, el  întîlnise din nou un Caunucian, care, într-un burduf scund ducea în jur de 8 pinte de apă bîhlită. Satibarzaniu luă apa şi o duse regelui, după ce acesta o băuse până la fund, îl întrebă, dacă nu îi fusese dezgustător să o bea. În răspuns Artaxerxe se jură pe zei, spunând că nici odată-n viaţă nu băuse cu atâta plăcere, nici vin, nici cea mai curată apă."Şi dacă" - adăugă el - "nu-l voi găsi şi remunera pe cel ce ţi-a dat apa, lasă însăşi zeii să-i dăruiască fericire şi bogăţie".      
        13. Ulterior, au reapărut cercetaşii, şi, plini de fericire, i-au raportat regelui, că vestea neaşteptată despre norocul lui e dreaptă. Atunci, în jurul lui Artaxerxe din nou au început a se strînge, vasali şi oşteni. Revigorându-se el coborâ de pe deal, şi, luminat de multiplele faclii se apropie de trupul neînsufleţit al lui Cyrus. Conform unui ritual persan acestuia îi fusese retezat capul şi mâna dreaptă. Artaxerxe porunci să i se-nmâne capul despicat. Îl apucă de părul lung şi des şi, îl etală în faţă tuturor care mai aveau dubii sau fugeau. Toţi îl admirau şi i se închinau, în scurt timp adunându-se 70000 de oameni în jurul său, cu care, Artaxerxe şi se întoarse în lagăr.          După spusele lui Ctesiu regele a scos la luptă 400000 de oameni, Deinon şi Xenofon enumerând cifre mai mari. Pierderi, scrie Ctesiu mai departe, în raporturile pentru Artaxerxe numărau 9000 de oameni, dar după Ctesiu, pe câmpul de luptă căzu nu mai puţin de 20000. Aceste date pot fi acceptate, dar cele spuse de Ctesiu precum că el împreună cu Falinus din Zakynthus şi alţi soli a mers să ducă tratativele cu grecii, sunt nişte aberaţii! Căci Xenofon ştia perfect că Ctesiu este în slujba regelui (în cartea lui acesta era menţionat direct, la fel cum Xenofont dă de înţeles că-i citise istorisirile), şi nu-l scăpa din atenţie dacă acesta pe bune ar fi venit în lagărul grecilor ca traducător al unor tratative atât de importante - în plus că şi pe Falinus din Zakinthus Xenofont îl menţiona pe nume. Probabil Ctesiu era imposibil de vanitos, fiind adept mare al Spartei şi al persoanei lui Clearcus. În fiecare capitol al descrierii sale el îşi lăsa loc pentru dânsul, pe lângă aceasta extensiv venerându-l pe Clearcus şi Lacedomieni.
        14. După luptă împăratul i-a transmis cadouri fastuoase fiului lui Artagere, căzut în lupta cu Cyrus, la fel cum generos i-a cinstit pe Ctesiu şi restu. La găsit regele şi pe Caunianul care îi dăduse eunucului burduful cu apă bâhlită, făcîndu-l din sărăntoc om cunoscut şi bogat. Cu atenţie s-a purtat şi cu pedepsele celor vinovaţi. Pe un Median pe nume Arbache, care pe timp de luptă a luat partea lui Cyrus, iar când acesta căzuse a trecut înapoi, Artaxerxe îl judecase, însă nu de trădare sau rea voinţă ci de laşitate, poruncindu-i să i-a în spate o femeie uşuratică şi să o poarte în piaţă toată ziua. Alt laş minţea că a ucis doi vrăjmaşi, regele în schimb a poruncit să i se-nfingă în limbă trei ace. Dorind ca toţi să vorbească şi creadă că el, Artaxerxe îl ucise pe Cyrus cu propriile mîini, îi transmise lui Mitridate - celui care l-a rănit dintâi pe Cyrus, cadouri ordonând ai spune "Regele te premiază cu aceste daruri, pentru că ai găsit şi adus şaua lui Cyrus". Recunoştinţă cerea şi Carianul care îl rănise în genunchi pe Cyrus. Artaxerxe nu l-a refuzat ordonînd a i se spune "Regele te premiază pentru a doua veste: primul de moartea lui Cyrus a vorbit Artasiriu, al doilea - tu". Mitridate sa supărat dar a tăcut, Carianul însă, impulsiv de la natură, a dat de necaz. Orbit de onorurile care au curs peste el, omul a vrut mai multe, lucru incompatibil cu rangul său mic. Refuzând să accepte cele încredinţate pentru vestea bună, acesta a început să strige şi jure că el la ucis pe Cyrus şi nimeni altul, astfel fiind pe nedrept lipsit de faima ce i se cuvine. Ajungând la urechile regelui, vorbele l-au înfuriat rău, ulterior poruncind a-l decapita pe nemulţumit. Parisita însă fiind prezentă la scenă îi spuse fiului. "Nu-l executa  aşa uşor pe Carianul ticălos, încredinţează-mio mie, astfel o să am grijă eu, ca el să-şi primească cele meritate pentru vorbe obraznice". Regele a căzut deacord şi Parisita a poruncit călăilor să-l tortureze 10 zile la rând, iar apoi să-i scoată ochii şi să-i toarne cumpru topit în gît, până când nu va muri.
        15.Cu ceva timp mai tîrziu, din cauza aceleiaşi prostii a murit cu moarte groaznică şi Mitridate. Fiind invitat la un ospăţ, acesta s-a prezentat acolo într-o robă scumpă şi bijuterii de aur cadonate de rege. La ospăţ erau prezenţi eunucii regelui şi cei al Parisitei. După masă, la un pahar de vin, eunucul principal al reginei-mamă a vorbit. "Ce îmbrăcăminte frumoasă ţi-a cadonat regele Mitridate, ce colieri şi brăţară, ce sabie valoroasă! Cît de fericit mai eşti, toate privirile se trag spre tine!" Mitridate fiind deja ameţit îi răspunse "Ăstea toate-s făr de însemnătate Sparamixe! În ziua aceea eu i-am făcut o favoare mult mai valoroasă regelui, ce merită o generozitate mai mare, la fel cum şi cadouri mai multe" - "Nu te invidiez nicidecum, Mitridate" remarcă cu  zîmbet Sparamixe "dar dacă drept vorbesc grecii, că vinu-i plin de adevăr, spune-mi prietene, oare să gaseşti şaua căzută de pe cal este o ispravă atât de mare?" Eunucul a rostit întrebarea nu pentru că nu ştia cele cu adevărat întâmplate, ci urmărind de a le face publice, l-a provocat pe zăpăcit, limba căruia era deja dezlegată de vin. Fără a se înfrâna Mitridate răspunse "Puteţi enunţa oricând despre şaua găsită, eu însă vă zic: Cyrus a fost ucis de mîna mea! Eu nu sunt Artagere - pentru a arunca suliţa-n gol! Ţinteam în ochi, am nimerit însă în tâmplă, răsturnându-l de pe cal. Rană de care acesta şi a murit." Cei prezenţi au lăsat ochii în jos înţelegând sfîrşitul.ce-l aşteaptă, şi doar stăpânul case-i vorbi "Prietene Mitridate, hai mai bine să bem şi mâncăm, plecându-ne înaintea geniului împăratului, iar discursurile ce ne întrec priceperea să le lăsăm la o parte".
        16. Eunucul i-a povestit discuţia Parisitei, iar aceasta regelui, copleşindu-l de mânie. Firesc, doar îi imputau fals, lipsindu-l de cea mai dulce parte a victoriei. El dorea ca toţi, şi barbarii şi grecii să creadă, că în  luptă cinstită, schimbând o serie de lovituri şi fiind rănit singur, şi-a doborât fratele. Astfel Artaxerxe porunceşte executarea lui Mitridate cu covată. Procesul are loc în felul următor: se iau două covete racordate una la alta, pe fundul uneia se aşează vinovatul, astfel încât capul şi extremităţile să-i fie în afară iar corpul în interior, ulterior acoperindu-l cu a doua covată. Omul este hrănit, dacă nu benevol silit, împungându-l cu un ac în ochi. După mâncare în gură i se toarnă lapte cu miere, ulterior acest amestec ungândui-se şi pe faţă. Covata se roteşte astfel încât celui executat soarele să-i bată în ochi, faţa între timp fiindu-i  mâncată de o mulţime de muşte. Fiind viu omul continuă să-şi desfăşoare toate procesele fireşti, resturile acumulate în covată degradând şi formând viermi, care încep a mîncă corpul de viu. Când vine moartea, şi covata de sus este scoasă, toată carnea este deja mâncată, măruntaiele fiind împânzite de viermi, ce-şi duc lucrul până la capăt. Aşa s-a chinuit mitridate 17 zile murind abia în a 18-a.
        17. Acum, în viaţă a rămas doar o singură ţintă - Masabate, eunucul regal care i-a tăiat capul şi mâna lui Cyrus. Comportamentul acestuia era exemplar, Parisita fiind nevoită să purceadă la o şmecherie. În genere aceasta era foarte deşteaptă şi isteaţă, iar, printre altele, juca şi zaruri foarte bine, până la război regele des jucânduse cu ea. Când războiul se terminase şi Parisita se împăcă cu Artaxerxe, ea nu evita compania acestuia ci din contra, îi manifesta prietenie, împărtăşindu-i distracţiile, consiliindu-l în treburile amoroase, mai pe scurt lipsindu-l de intimitatea cu Statira, pe care o detesta, ca pe nimeni altul, râvnind întâetatea în regat. Odată, Artaxerxe stătea fără treabă, dorind a se delecta cu ceva. Observând acesta, Parisita i-a propus să joace zaruri la 1000 de darici. Jucând, ea a pierdut intenţionat, plătind deodată toată suma, şi, prefăcându-se supărată i-a cerut revanşa - dar, deja punând în joc un eunuc. Regele acceptă, cu condiţia că fiecare omite 5 eunuci apropiaţi, din restul învingătorul fiind capabil să aleagă pe oricine. Cu condiţiile date ei au reînceput jocul. De data aceasta Parisita era concentrată şi atentă, dar şi zarurile jucase bine, ea câştigând. Ca rezultat, îl alese pe Masabate care în cei 5 apropiaţi nu nimeri. Nici nu a reuşit regele să suspecte ceva, că ea deja dase eunucul călăilor, poruncind să-l jupoaie, corpul să-l prindă transversal de trei stâlpi, iar pielea s-o întindă aparte.  Aceste violenţe l-au mâniat pe rege, Parisita însă cu un zâmbet batjocoritor îi spuse "Ce eşti tu de straniu - te mînii de la un eunuc bătrân şi mizerabil. Eu însă am pierdut o mie de darici şi tac". După, împăratul se căia că se lăsase dus de nas însă până la urmă se înfrînă, pe când Statira, care se duşmanea deschis cu soacra, nu-şi ascundea reproşurile, imputând că Parisita îl răzbună pe Cyrus, nimicind fără milă eunucii - slugile loiale ale regelui.
        18. Tisaferne la trădat pe Clearcus şi restul conducătorilor greceşti încălcând jurământul, astfel, capturându-i şi înaintându-i în cătuşe regelui. Clearcus la rugat pe Ctesiu să-i facă rost de un pieptene, acesta i-a îndeplinit ruga, şi după ce şi-a aranjat părul, Clearcus, în semn de recunoştinţă i-a înmânat lui Ctesiu un inel - pentru a fi mărturie a prieteniei lor, ce ar putea fi demonstrată rudelor şi apropiaţilor acestuia în Lacedomia, pe inel era gravat dansul sacru în cinstea zeiţei Artemis din Caria. Acestea fiind spuse de însuşi Ctesiu. Hrana ce era trimisă lui Clearcus era prădată şi mâncată de alţi deţinuţim, la el ajungând doar rămăşiţe. Ctesiu însă, din vorbele lui organiză lui Clearcus să-i fie trimis mai mult, celorlalţi fiindu-le asigurată îngrijire specială. Materializarea acestui lucru pentru Greci, a fost posibilă doar datorită ajutorului şi milei Parisitei. Astfel, Clearcus în fiecare zi pe lângă restul proviziilor mai primea şi un şold întreg. Ulterior, aceasta îl mai rugă înflăcărat pe Ctesiu să-i transmită odată cu şoldul, în taină şi un cuţitaş, pentru a nu aştepta sfîrşitul cumplit pe care i-l găteşte Artaxerxe. Ctesiu speriindu-se însă, nu a acceptat. Între timp, regele, cedând insistenţei mamei sale jură să-l cruţe pe Clearcus, lucru pe care nu l-a împlinit până la urmă, ascultând-o pe Statira şi căznindu-i pe toţi, în afară de Menon. După acestea, spune Ctesius, a şi gîndit Parisita să o scoată la capăt pe Statira, şi în scurt timp a otrăvit-o. Lucru absurd - căci putem oare crede că din cauza lui Clearcus, Parisita s-a hotărât la un pas atât de groaznic şi straşnic şi a ucis soţia în lege a regelui, mama succesorilor la tron?! Nu există dubii că Ctesiu exagerează, râvnind a onora memoria lui Clearcus. Îtradevăr, el scrie în continuare, că după execuţie, trupurile tuturor conducătorilor au fost răvăşite, pe când trupul lui Clearcus, după o furtună stârnită din senin, a fost acoperit cu o movilă de pământ, pe care după nu mult timp, din câteva seminţe de curmal a răsărit un crâng de palmieri, ce acoperea toată movila cu umbră, astfel însuşi regele căindu-se de cazna lui Clearcus - om plăcut în faţa zeilor.
        19. Parisita, care de la început era plină de ură şi gelozie faţă de Statira, vedea, că propria-i influenţă e legată doar de respectul fecioresc faţă de rege, pe când nora-i este legată cu iubire şi încredere de Artaxerxe. Astfel, înţelegând că cei mai important în viaţa ei se află în pericol, hotărî să-i pună capăt zilelor Statirei. Aceasta avea o slujnică, numită Gigia, care se bucura de o influneţă mare asupra stăpânei. Gigia, după spusele lui Deinon, a şi ajutat-o pe Parisita să o otrăvească pe regină. Ctesiu însă scrie că ea doar a fost iniţiată în planurile Parisitei, dar, împotriva voinţei ei. Persoana care a făcut rost de otravă, Ctesiu o numeşte - Belitar, iar Deinon - Melanton.         După fostele suspiciuni şi neînnţelegeri, femeile la urma urmei au început din nou a se întîlni şi lua masa împreună, dar, mai păstrând suspiciuni au continuat a mânca aceleaşi mâncăruri din aceleaşi blide. Există în Persia o păsărică, care, se spune că în măruntaie nu are nimic spurcat, doar grăsime, toţi considerând că ea se hrăneşte doar cu aer şi rouă. Numele ei este rhyntakes*. O astfel de pasăre se spune la Ctesiu că a şi tăiat cu cuţitul otravit pe o parte Parisita, astfel o bucată primindu-se otrăvită iar cealaltă nu, pe cea curată ea o luă în gură, mestecînd-o pe cealaltă, otrăvită i-o întinse Statirei. Dacă e să-l credem pe Deinon pasărea a fost împărţită de Melant, care şi i-a servito Statirei. Murind în chinuri şi convulsii straşnice, regina a înţeles totul, dovedind a-i insufla şi regelui suspiciunile pe maică sa, a căre-i caracter fioros şi neînduplecabil el deja îl cunoştea. Regele a ordonat îndată să se facă cercetari, şi să fie reţinute şi torturate slugile Parisitei, în primul rând toţi cei ce au servit masa. Pe Gigia, Parisita o ascunse mult la ea, nepredând-o necătând la ordonanţele feciorului, mai tîrziu însă, când chiar slujnica a cerut să fie lăsată acasă, regele i-a organizat o ambuscadă, capturând-o şi condamnând-o la moarte. Otrăvitorii la Persani după lege se executau astfel: Capul condamnatului era pus pe o piatră plată şi lovit cu altă piatră până acesta nu devenea una cu piatra. Astfel a murit Gigia. Parisitei, Artaxerxe nu i-a făcut, nici spus nimic rău, doar cu acordul acesteia, şi după voia ei exilând-o în Babilon şi enunţînd, că cât va mai trăi ochii lui nu vor mai vedea Babilonul. Acestea au fost circumstanţele familiale ale regelui Persan.*Rhyntakes - denumire citată din traducerea engleză.
        20. Capturarea grecilor ce au participat la expediţia lui Cyrus, era la fel de importantă pentru rege, ca şi înfrângerea adusă fratelui său şi păstrarea nemijlocită a tronului, acest scop însă nefiind atins. Pierzîndu-şi căpetenia şi toţi conducătorii, dar, totodată reuşind să scape practic din castelul regal, grecii au găsit şi demonstrat, că puterea persanilor şi regelui lor este - un morman de aur, lux şi farmecul femeiesc, în rest, orgoliu, şi fanfaronadă. Astfel, toată Grecia s-a întărit în fire, fiind cuprinsă de un dispreţ faţă de barbari, iar lacedomienilor li se părea o ruşine, măcar acum să nu pună capăt robiei şi asupririlor suferite de grecii aflaţi în Asia Minor (Turcia curentă). La început spartanii luptau sub căpătâiul lui Fibron, apoi Derchilid, neatingând însă nici un succes, apoi, oferindu-i cârma regelui Agesilaus. Trecându-şi oştile în Asia, Agesilaus a început din start a înainta cu hotărâre maximă. El la distrus pe Tisaferne în luptă deschisă, a eliberat de la persani o serie de oraşe şi a cucerit mare faimă. Doar atunci Artaxerxe a înţeles cum e mai bine să lupte împotriva lacedomienilor şi l-a trimis în Grecia pe Timocrate din Rodos cu sume impunătoare de bani, pentru a cumpăra cele mai influente persoane din numeroase oraşe, cu scopul de a a scula împotriva spartanilor toată Grecia. Îndeplinind cu stăruinţă porunca regelui, Timocrate a putut uni oraşele cele mai mari, astfel în Peloponesia începând frământări, motiv din care căpeteniile i-au ordonat lui Agesilaus să se întoarcă din Asia. Se spune că, navigând înapoi, acesta le spunea prietenelor, că regele îl alungă din Asia cu ajutorul a treizeci de mii de arcaşi: pe monetele persane fiind bătută imaginea unui arcaş.

        21. Artaxerxe, a eliberat şi marea de lacedomieni, folosindu-se de slujba lui Conon, pe care de rând cu Farnabaz ia pus la conducerea propriilor forţe. După lupta pe mare, din Egospotami, Conon s-a reţinut în Cipru  - nu pentru a-şi găsi un loc mai liniştit, ci pentru a aştepta schimbarea circumstanţelor, precum un curent de vânt favorabil. Înţelegând că planurile lui necesită forţe considerabile, iar oştile regeşti au nevoie de un conducător rezonabil, acesta i-a scris regelui o scrisoare, în care şi-a enunţat planurile şi intenţiile. Scrisoare a transmis-o printr-un sol, ordonându-i să i-o înmâne lui Artaxerxe prin cretanul Zenon sau Policrit din Menda, - Zenon era dansator iar Policrit medic, - iar dacă nici unul nici altul nu vor fi la curte, prin medicul Ctesiu. Se spune că Ctesiu, primind scrisoarea, a mai adugat o rugăminte la cele deja existente - de a-l trimite la Conon pe Ctesiu, care, poate fi folositor pe mare. Singur Ctesiu spune, că regele din proprie iniţiativă i-a ordonat acestea.

sursa imaginii
        Când Farnabaz şi Conon au învins în lupta pe Cnidos şi regele i-a lipsit pe lacedomieni de dominarea pe mare, Artaxerxe a atras atenţia întregii Grecii, astfel, fiind capabil de a instala pacea notorie ce poartă numele de Antalcidas*. Antalcid a fost un spartan, fiul lui Leon. Slujindu-l sîrguincios pe rege, el a făcut ca toate oraşele greceşti din Asia şi toate insulile din apropierea ţărmului asiac, cu acordul lacedomienilor să plătească tribut lui Artaxerxe, astfel, grecii încheind între ei pace - dacă putem numi pace trădarea şi dezonorarea Eladei, pentru că nici un război nu a adus atâtă ruşine celui înfrâns, ca această pacea celor ce au stabilit-o.*Antalkidas - denumire citată din traducerea engleză.
        22. Pentru acestea Artaxerxe, care îi detesta pe spartani, socotindu-i, cum scrie Deinon, cei mai neruşinaţi oameni de pe pământ, i-a acordat favoruri pe măsură lui Antalcid când acesta se întoarse în Persia. Odată, în timpul unui ospăţ, el luă un buchet de flori, îl înmuie în miresme preţioase şi i-l trimise. Toţi se minunau de mila şi atenţia regelui. Iar, din ce se vede, omul ce şi-a bătut joc în faţa perşilor de memoria lui Leonidas şi Kalikratidas, corespundea perfect cu tot luxul ăsta barbar, iar buchetul înmiresmat i se potrivea de minune. Cei drept, Agesilaus în răspuns la vorbele cuiva "Scârbă ţie, Grecie, odată ce şi spartanii se transformă în persani", - i-a spus "Poate invers: persanii - spartani?" Doar că vorbele înţelepte nu spală faptele ruşinoase, iar lacedomienii în lupta nefastă sub Leuktra şi-au pierdut puterea şi întîetatea, slava Spartei, spulberând-o ceva mai devreme, odată cu pacea lui Antalcid. Atât timp cât Sparta se ţinea cel mai puternic stat din Grecia, regele îşi păstra ospitalitatea faţă de Antalcid , numindu-l pe lacedomian prietenul său. Dar când după înfrângerea de la Leuktra, circumstanţele brusc sau schimbat şi spartanii având nevoie de bani l-au trimis pe Agesilau în Egipt, iar Antalcid a venit din nou către Artaxerxe cerându-i ajutor, regele la tratat cu atâta neatenţie şi neglijenţă, atât de dur la refuzat, că, întorcându-se acasă acesta sa chinuit singur pe el cu foamea - temînduse de ephori* şi nerezistând bătăilor de joc făcute de vrăjmaşi.       La rege au mai mers** Ismeniu din Teba şi Pelopidiu, care, nu cu mult timp înainte, a câştigat lupta de la Leuktra. Pelopidiu se comporta impecabil, dar Ismeniu, când i-a fost poruncit să se-nchine regelui, şi-a scăpat jos inelul, iar, aplecându-se să-l ridice, persanii au hotărât, că acesta s-a închinat până la pământ. Timagor din Atena i-a transmis regelui prin scribul Beluris o scrisoare cu veşti secrete , Artaxerxe s-a bucurat întratât, că i-a dăruit 10000 de darici, iar reieşind din faptul că acesta bolea, tratându-se cu lapte de vacă, a poruncit să-i dea în însoţire 80 de vaci mulgătoare. Pe lângă acestea, regele i-a cadonat un pat cu toate atributele pentru acesta, slugi, care să îl aştearnă, - de parcă grecii singuri nu-şi pot aranja patul! - şi oameni ce să îl ducă până la mare. Atât timp cât Timagor a mai stat la curte, îi erau trimise gustări foarte pompoase şi bogate, astfel încât odată fratele regelui Ostan i-a spus: "Ţine minte Timagor, aceste mâncăruri bogate, îţi sunt acordate nu pentru o slujbă mică". Vorbele fiind mai degrabă un reproş trădătorului, decât o observare a onururilor aduse acestuia. Ulterior Atenienii l-au condamnat la moarte.      ephori* - un fel de lideri în sparta, oameni ce împart puterea ce regele.La rege au mai mers** - În timpul lui Artaxerxe în suza au fost organizate două întîlniri ai solilor greceşti în 387 când a fost stabilită "Pacea regească" de Antalcid şi în 367 când la aceasta au participat Ismeniu şi Pelopidiu.
        23. Pricinuindu-le grecilor numeroase obijduiri şi oprimări, Artaxerxe i-a bucurat doar odată - când la executat pe Tisaferne, inamicul lor implacabil. La executat regele, după ce Parisita într-un mod iscusit i-a îngrelat povara vinovăţiilor, şi aşa suficient de mare. Regele nu mult s-a mâniat pe maică-sa, în final tot se împăcase, apropiind-o de sine, căci  îi preţuia iscusinţa şi orgoliul regesc, iar alte pricini ce ar putea cauza suspiciuni sau supărări reciproce nu mai existau. De atunci Parisita în toate îi dădea ascultare, nu reproşa la nici o acţiune a acestuia astfel, căpătând o putere colosală, căci feciorul îi îndeplinea orice dorinţă. Dar iată că aceasta află că Artaxerxe se îndrăgosti foc în una din fiicile sale, Atossa, dar îşi ascunde şi înăbuşă patima (în principal din cauza ei, Parisitei), macar că, cum spun unii scriitori, a intrat deja în relaţii tainice cu fata. De abia dându-şi seama de relaţiile fiului, Parisita începu a se comporta mai binevoitor faţă de Atossa, îi lauda frumuseţea şi temperamentul în faţa lui Artaxerxe, unul cu adevărat demn de o regină, şi, ulterior îl îndeamnă pe rege să se căsătorească cu ea şi să o numească soţie în lege, necătând la gândirile şi legile grecilor, căci pentru persani, regele după voia domnului este şi legea şi judecător, astfel fiindu-i în drept să hotărască ce e fumos şi ce e ruşinos. Alţii, printre care şi Heracleide din Cyme, spun că, Artaxerxe a luat în soţii nu doar pe Atossa dar şi pe Amestris, altă fiica despre care vom povesti în continuare. Pe Atossa acesta o iubea întratât că, necătând la faptul că aceasta bolea de exemă albă* nu se îndepărta de la ea, rugându-se zeiţei Hera de însănătoşirea acesteia. Doar înaintea acestei zeiţe s-a închinat el, ajungând cu mânile până la pământ. Satrapii şi prietenii regelui, ascultându-i ordinul i-au trimis zeiţei atâtea daruri că toate 16 stadii dinstanţă de la templu la Palat erau pline de aur şi argint, aşternute cu purpură şi înghesuite cu cai. eczemă albă* - utilizat terminologie modernă poate fi şi lepră dat fiind faptul că în traducerea engleză se enunţă anume această boală. 

        24. Artaxerxe a început războiul cu Egiptul*, dar a suferit înfrângere din cauza neînţelegerilor dintre cârmuitorii de oşti, ce conduceau expediţia - Farnabazus şi Ificratiu. Împotriva caduseilor regele a înaintat singur cu o oaste formată din trei sute de mii de soldaţi tereştri şi zece mii de caruri. Intrând pe pământurile acestora - muntoase, ceţoase, sălbatice, neroditoare de pîine, dar hrănitoare cu mere, pere şi alte fructe asemănătoare, el neobservat intră într-o situaţie foarte grea şi periculoasă pentru sine: neputând aproviziona oastea cu merinde nici de pe loc, nici din exterior, ei fură nevoiţi să se alimenteze cu carne de animale sălbatice, capul unui măgar fiind apreciat atunci cu 60 de drahme. Trapezele regeşti au încetat. Cai au rămas foarte puţini, majoritatea fiind ucişi şi mâncaţi.        A salvat atunci regele şi oastea acestuia - Teribazus, om care, datorită isprăvilor şi curajului său, des ocupa cele mai înalte poziţii şi la fel de des le pierdea datorită propriei frivolităţi care îl ducea în dizgraţie. Caduseii aveau doi regi, fiecare având lagărul său separat. Şi iată, Teribazus, vorbind cu Artaxerxe şi deschizându-i planurile, merge la unul din regi, iar la a-l doilea îl trimite pe fiul său, ambii încercând a le impune prin minciună faptul că, celălalt rege merge la Artaxerxe cu soli pentru a stabili prietenie şi uniune, dar - numai pentru el singur. Astfel, unicul pas în acest caz pentru celălalt fiind - de a anticipa lucrurile şi intra în trative primul, persanii promiţându-i a-i asigura ajutor în toate începuturile acestor negocieri. Caduseii au cazut în plasă, ambii încercând să se întreacă unul pe altul, unul trimiţând soli cu Teribazus, altul cu feciorul acestuia.         Lucrurile au luat mult timp,  în decursul căruia inamicii lui Teribazus îi defaimau imaginea, astfel provocându-i suspiciuni lui Artaxerxe, ulterior, acesta căzând cu firea, căindu-se de încrederea acordată acestuia şi acultându-i cu crezare pe ponegritori. Dar, când, conducând caduseii, a apărut Teribazus şi fiul acestuia, când, cu solii ambilor regi a fost semnată pacea, Teribazus sa slăvit şi mărit. El a procedat la drum cu regele, care în circumstanţele de atunci a demonstrat, că laşitatea şi efeminatea nu sunt generate de lux şi bogăţie, cum se credea, ci de caracterul nemulţumit şi josnic ce urmează obiceiuri proaste. Nici aurul, nici veşmîntul purtat permanent de rege, apreciat la douăsprezece mii de talanţi, nu-i încurcau să ducă toate lipsele şi încercările la egal cu un oştean simplu. Pe jos, cu tolba-n spate, şi scutul în mână, el singur mergea în fruntea oastei pe drumurile abrupte ale munţilor. Restul, văzându-i puterea şi voinţa, simţeau aşa o uşurare, de parcă le-ar fi crescut aripi la spate. În aşa mod, ei parcurgeau zilnic doua sute de stadii, poate şi mai mult. războiul cu Egiptul* - Egiptul s-a separat din nou de Persia încă în 404 î.e.n. şi a fost cucerit definitiv  abia în 343. Expediţia lui Farnabazus cel bătrîn şi a atenianului Ificratiu în Egipt datează cu anul 379. Totodată regele era nevoit să lupte cu Evagoras din Cipru şi luptătorii cadusieni. Plutarh se opreşte doar la ultima campanie, din motive că Artaxerxe a participat nemijlocit la aceasta.
        25. În sfîrşit Artaxerxe se apropie de popasul regesc cu grădini* aranjate nemaipomenit de frumos, dar, dat fiind faptul că bătuse gerul, iar locurile din jur erau pustii şi fără păduri, el a dat voie oştilor să facă rost de lemne din aceste grădini, tăind tot laolaltă, necruţînd nici pinul nici chiparosul. Oştenilor însă le era jale de copaci, admirândule înălţimea şi frumuseţea. Atunci, Artaxerxe luă un topor şi cu propriile mîini tăie cel mai înalt şi frumos copac. După, deja toţi se apucară de treabă, făcând multe ruguri şi petrecând noapte cu comoditate.         Aşa s-a întors regele, cu pierderi mari de oameni, şi practic fără nici un cal. Presupunând că expediţia proastă a trezit în oameni sentimentul de dispreţ faţă de rege, el a început să-i deteste pe cei mai vizibili dintre apropiaţi, căznindu-i pe mulţi în furie, dar pe şi mai mulţi din frică. Căci, principala cauză a ferocităţii tiranilor este - laşitatea, atunci când izvorul bunăvoinţei şi liniştei este - cutezanţa, ce nu are nimic comun cu suspiciunea. Aşa şi printre animale cel mai greu se îmblânzesc cele fricoase şi timide, iar cele bune - fiind curajoase sunt mai credule şi nu fug de blândeţea omenească.grădini* - dezvoltarea parcurilor la greci nu se cunoştea, însuşi cuvântul provine din persană (paradeisos - grădină + rai)

         26. Artaxerxe era deja bătrîn, când pentru prima oară a observat că, feciorii săi din timp luptă pentru tron, fiecare căutându-şi adepţi printre prietenii lui şi cele mai influente persoane de la curte. Oamenii corecţi şi cu cap spuneau că, regele ar trebui să-i lase puterea lui Darius - după legea primului născut, căci el singur a moştenit tronul conform datinei date. Dar fiul cel mic - Ocus, ce se deosebea cu caracter fierbinte şi aprig, avea mulţi adepţi în castel, şi ce-i mai principal, voia să-l tragă pe taică-său de partea sa, cu ajutorul Atossei. El îi implora favorea, promiţându-i că o va lua de soţie, făcând-o regină după moartea tatălui, zvonurile însă desemnau, ca acesta încă până la moartea lui a avut o relaţie tainică cu ea, la urechile regelui vorbele însă neajungând.         Dorind din start a-l lipisi pe Ocus de orice speranţă, pentru ca el să nu încerce să repete ce cândva a îndrâznit Cyrus, inducând astfel regatul în război, Artaxerxe, la desemnat pe Darius, care mergea în al 50-lea an de viaţă, rege, şi i-a permis să poarte aşa numita tiară dreaptă. După obiceiul persan, proaspăt numitul moştenitor al tronului putea cere orice cadou, iar regele, ce la numit, era dator să îndeplinească orice cerere, dacă acest lucru era posibil bineînţeles. Darius a cerut-o pe Aspasia, în trecut prima din iubitele lui Cyrus, iar acum concubina regelui. Ea era din Fochia Ioniană, s-a născut din părinţi liberi şi a primit educaţie bună. Împreună cu alte femei a fost adusă la Cyrus, când el lua masa, toate femeile sau aşezat lângă el şi fără careva reproşuri îi acceptau glumele, atingerile şi mângîerile, Aspasia însă, tăcea oprindu-se lângă aşternut, iar când Cyrus i-a poruncit să se apropie, nu l-a ascultat. Slugile au vrut să o împingă silit, dar ea a spus "Jale celui ce mă va atinge măcar cu un deget!" Toţi cei prezenţi au crezut că aceasta-i nestăpânită şi needucată, Cyrus însă fiind satisfăcut, a râs şi i-a spus omului care a adus fata: "Vezi, din toate câte mi-ai adus, doar una este liberă şi nestricată!" De atunci el îi acorda Aspasiei atenţie deosebită, de curând, îndrăgostindu-se în ea, mai tare decât în oricare alta, poreclind-o - Deşteapta. Ea a fost capturată după moartea lui Cyrus pe câmpul de luptă, când câştigătorii prădau lagărul. 

        27. Pe aceasta a şi cerut-o Darius, rugămintea mâhnindu-l pe taică-său. Popoarele barbare sunt geloşi pînă la extreme - întratât că, moartea-l pândeşte nu doar pe cel ce se apropie sau atinge vreo concubină a regelui, ci şi pe cel care ar întrece trăsura în carea merg acestea. Regele era căsătorit cu Atossa, însurându-se din dragoste şi încălcând toate datinile. Mai  întreţinea în palat 360 de concubine de o frumuseţe incontestabilă. Astfel, el a răspuns fiului că, Aspasia nu-i o sclavă ci o persoană liberă, şi dacă ea va da acordul, Darius o poate lua, iar de nu, constrângerea să nu fie utilizată. Au fost trimişi oameni după aceasta şi, necătând la aşteptările regelui ea l-a ales pe Darius. Scrâşnind din dinţi Artaxerxe, a cedat datinilor şi a eliberat concubina, dar în scurt timp a luato înapoi - pentru a o face călugăriţă în templul zeiţei Artemis în Ekbatana, căreia îi spuneau Anaitis*, astfel ca restul zilelor aceasta să le petreacă în puritate şi neprihănire. Regele credea că îl pedepseşte pe fiu nu dur dar blând, într-un fel în glumă, Darius însă s-a înfuriat, poate din motiv că s-a îndrăgostit lulea în Aspasia, poate că credea că taică-său îşi bate joc şi-l insultă.Teribazus a îţeles dispoziţia moştenitorului regal şi a încercat a-l înrăi şi mai mult, în soarta lui Darius întrezărindu-şi propriul destin. Lucrurile constau în felul următor. Regele avea patru fiice, pe Apama el i-a promiso lui Farnavaz, pe Rodoguna lui Oronte, iar lui Teribazus pe Amestris. Primele două promisiuni regele le-a ţinut, iar pe Teribazus l-a amăgit căsătorindu-se singur cu Amestris, ulterior promiţându-io pe fiica cea mai mică - Atossa. Când acesta a luat-o în soţii şi pe ea, fiind cuprins de pasiune, cum se spune mai sus, Teribazus s-a înrăit definitiv. El în genere nu avea un caracter stabil, fiind nestatornic şi dezichilibrat. Odată ce ajungea în rând cu primele persoane din stat, sau ce cădea în dizgraţie suferind umilire, nici una din schimbări nu le suporta cu temperanţa corespunzătoare: fiind respectat, trezea tuturor rea-voinţă cu semeţia sa, iar când avea nenorociri în loc de smerenie şi pace manifesta o mândrie nestăvilită.Anaiti* - zeiţa fertilităţilor şi stihiilor naturii devine populară în Iran pe timpul lui Artaxerxe.

        28. Ulei în foc erau vorbele lui Teribazus pentru arogantul Darius, ce insista că-i fără sens să-şi pună pe cap tiara cel, care nu tinde să îndrepte lucrurile în albia potrivită şi că, se înşeală dacă-i încrezut că va moşteni tronul, atunci când fratele său se strecoară spre putere cu ajutorul Atossei, iar caracterul regelui este schimbător şi nesigur. De dragul cărei grecenci el, perfid a încălcat indestructibilile reguli persane, cine va crede că el, pe bune îşi va păstra făgăduinţa lucrurilor de primă importanţă? Şi, printre altele, să nu ajungi să primeşti titlu regesc - nu-i aceeaşi ca să-l pierzi, iar lui Darius, care a fost deja numit moştenitor, nu-i rămâne decât, să conducă sau să moară.Da, bineînţeles sunt valabile cuvintele lui Sofocle:Sfatul pripit ne duce pe drumul răului * caci e uşor şi neted drumul spre ceea ce ne dorim, majoritatea însă - din neştiinţă şi necunoaştere a frumosului vreau altceva. Adevărat, în multe l-au ajutat pe Teribazus tentantele înălţimi ale puterii regeşti şi frica lui Darius de Ocus. Fără de vină nu a rămas nici Ciprida** - am în vedere înlăturarea Aspasiei(fapt ce la incins pe Darius).Sfatul pripit ne duce pe drumul răului* - versuri dintr-o tragedie necunoscută a lui Sofocle.Ciprida** se are în vedere zeița dragostei, ciprida fiind o poreclă a Afroditei.
         29. Astfel, Darius s-a încredințat totalmente lui Teribazus.Când, în complot erau implicaţi foarte mulţi*, un eunuc i-a deschis lui Artaxerxe toate planurile, aflând în detaliu, că aceştia noapte au hotărât să pătrundă în dormitorul regelui şi să-l ucidă în pat. Să se atârne indiferent faţă de pericolul iminent şi să lase fără de atenţie raportarea, Artaxerxe o socotea primejdios, dar şi mai primejdios i se părea să-l creadă pe eunuc fără de nici o probă. Şi a procedat în felul următor. Eunucului i-a poruncit să rămână cu complotatorii, urmărindu-i cu seamă, iar în dormitor a poruncit să strice peretele din spatele patului şi să se facă în el o uşă, acoperind-o ulterior cu un covor. Când timpul trădării veni, eunucul a anunţat regele. Artaxerxe nu s-a sculat din pat până nu i-a observat şi cunoscut  pe fiecare din cei intraţi, şi văzând că ei şi-au scos sabiile şi îndreptat către el, îndată a dat covorul laoparte, a trecut în camera din spate şi cu strigăt a închis uşa după sine. Ucigaşii, neexecutându-şi planurile, dar identificaţi de rege, au fugit pe acelea-şi uşi pe care au şi intrat. Teribazus era sfătuit să se salveze, căci vina lui a ieşit la iveală, au fugit şi restul, fiecare şi unde. Până la urmă Teribazus a fost ajuns. Nimicind în luptă mulţi din garda regească, în final a căzut şi singur, ucis de o suliţă aruncată de departe.        Darius, luat sub strajă împreună cu feciorii a apărut în faţa judecătorilor regeşti - din porunca tatălui. Singur Artaxerxe la proces nu a fost prezent, acuzaţiile fiind aduse de alţii, slugilor fiindu-le poruncit să scrise opiniile fiecăruia iar notiţele ulterior să le aducă lui. Toţi au enunţat aceeaşi poziţie, şi l-au condamnat pe Darius la moarte. Garda l-a luat şi dus în temniţa din apropierea palatului. La chemarea lor a venit şi călăul cu un cuţit ca lama, cu care se taiau capetele celor condamnaţi, dar, zărindu-l pe Darius, în groază, a cedat, privind în uşă, de parcă nu avea puteri şi bărbăţie de a ucide regele. Judecătorul de afară însă,  ameninţător i-a poruncint să-şi facă lucrul , şi atunci întorcându-şi capul, l-a apucat pe Darius de păr, i-a ridicat fruntea şi tăiat gâtul. Unii scritori spun că judecata a avut loc în ochii lui Artaxerxe, şi că Darius, sub povara dovezilor, a căzut la picioarele lui, implorându-i milă, regele însă înfuriat s-a sculat, a scos din teacă sabia şi şi-a tăiat fiul. Apoi a ieşit în curtea din faţă, s-a rugat Soarelui şi a spus: "Mergeţi persanilor, mergeţi şi povestiţi celorlalţi că, măreţul Oromasde i-a pedepsit pe cei ce au zămislit o crimă întratât de mare!"  în trădare erau implicaţi foarte mulţi* - 50 de fii ai lui Artaxerxe de la concubinele sale care nu aveau drepturi la tron. În total regele avea 115 fii, de la Statira doar trei: Darius, Ariaspus şi Ocus
       30. Aşa a fost finalul accestui complot. Ocus, care a fost susţinut de Atossa, nutrea acum cele mai luminoase speranţe la viitor, dar se temea oricum de Ariaspus - singurul moştenitor legal la tron rămas în viaţă, iar din fraţii nelegiuiţi de Arsame. Pe Ariaspus persanii îl socoteau destoinic de tron, nu pentru că era mai mare ca Ocus, dar pentru caracterul lui moale, simplu şi blând. Arsame, era vestit pentru cunoştinţele sale, fiind totodată foarte scump şi plăcut tatălui său, lucru de care Ocus ştia foarte bine. Gândind a-i ucide pe ambii, Ocus, ce se deosebea prin hitrenie şi ferocitate, impotriva lui Arsame a folosit cruzimea lui naturală, iar împotriva lui Ariaspus şiretenia josnică.  El a început să trimită la Ariaspus unul câte unul eunucii şi prietenii regelui cu noutăţi groaznice şi înfricoşatoare, de parcă regele ar fi hotărât să-l execute cu o moarte chinuitoare şi ruşinoasă. Nu era zi fără de veşti tainice, ba ce amână răfuiala regelui, ba ce tocmai promit execuţia sentinţei. Acestea, până la capăt l-au speriat la extreme pe sărman, i-au încurcat gândurile, i-au umplut sufletul cu gâlceavă şi tristeţe, şi în final l-au facut să găsească otravă mortală şi să o bea, punându-şi capăt îngrijorărilor. Aflând cum a decedat, regele şi-a plâns fiul cu scârbă. El, îşi dădea seama cine e de vină în moartea lui Ariaspus, dar, vârsta înaintată nu i-a permis să ducă cercetările până la capăt. Cu atât mai mult l-a îndrăgit el acum pe Arsame, deschis  manifestându-i cea mai mare încredere. Atunci Ocus înţelese, că nu are timp de răgaz, şi l-a convins pe Arpate fiul lui Teribazus, să-l ucidă pe Arsame. Artaxerxe era într-o vârstă aşa de înaintată că, orice scârbă putea fi letală. Aflând de soarta straşnică a lui Arsame, el în cel mai scurt timp s-a stins de jale şi amărăciune. El a trăit nouăzeci şi patru de ani, a cârmuit regatul şaizeci şi doi, lăsând în urmă slavă de om bun, iubitor de oameni - în pincipal, datorită comparaţiei cu Ocus feciorul său, care pe toţi i-a întrecut în ferocitate şi pasiunea de a ucide.   Numele persoanelor ce figurează în text au fost traduse în română după viuziunea autorului, astfel, în unele cazuri pot fi abateri de la formularea originală. Pentru stabilirea cât mai adecvată a acestora, au fost utilizate resurse precum wikipedia ş.a.. Sper să-mi fie iertate aceste incursiuni în originalul textului.                                                         Tradus din rusa, ediţia 1984 editura "наука", rectificat cu traducerea în engleză, ediţia 1892 GEORGE BELL & SONS, YORK ST., COVENT GARDEN, AND NEW YORK.




14. Lord Bolingbroke, Scrisoarea I, din Scrisori despre studierea şi folosul istoriei - Sep 15, 2015 1:16:00 PM
Chantlou, Touraine6 noiembrie 1735 *

Lord Bolingbroke, sursa imaginii:
         Maiestate!** Cu o atenţie deosebită am examinat subiectul vizavi de care mi-aţi cerut opinia şi, reieşind din timpul liber disponibil am urmat regulile, care, cred eu trebuie a fi urmate în studierea istoriei. Acestea, sunt total diferite de regulile promovate de scriitorii materiei şi de cele obişnuite a fi practicate. Faptul dat însă, nu ma facut nici odată să le pun la îndoială corectitudinea. Nu rîvnesc a fi original, deopotrivă cred că lucrurile bine primite îşi merită atenţia, iar obiceiurile societăţii trebuie urmate, chiar dacă sunt ridicole şi hazlii. Totodată, acest lucru fiind de o necesitate aparentă, care, nu trebuie să ne lipsească însă de capacitatea de a cugeta. Mai mult ca atât, aparenţa de a ne supune este necesară doar regulilor, obiceiurilor care nefiind urmate ar putea insulta societatea. În astfel de cazuri trebuie să ne păstrăm gândirea liberă, pe când în rest, libere pot fi şi acţiunile.         Fără a lua în consideraţie practicile savanţilor, ţin să vă comunic viziunile proprii. Doar că-i greu să restabileşti firul gândurilor lăsate cândva la o parte, la fel cum e greu să explici şi să dovedeşti ceva fără ajutorul cărţilor, de a căror suport sunt lipsit acum. Astfel, Maiestatea voastră va trebui să se mulţumească cu schiţa imperfectă prezentă în această scrisoare.         Motivele care împing oamenii să studieze istoria sunt diferite. Unii, cărora cu greu li se poate imputa cuvîntul "studiază" o fac strict pentru amuzament, citind biografiile lui Aristides sau Phochion, Epaminond sau Scipio, Alexandru sau Cezar precum ar fi un joc de cărţi sau ca pe o poveste despre 7 cavaleri de onoare.         Altă categorie, au motive nu cu mult mai bune, diferenţiinduse prin durerea de cap generată societăţii odata ce-şi avansează conoştinţele.         Primii nu folosesc cititul pentru a atinge careva scopuri, cei din urmă îl folosesc pentru ţeluri nevrednice, impertinenţa lor crescând odată cu cunoştinţele. Îi am în vedere pe cei care citesc pentru a pălăvrăgi, a se evidenţia şi impune, cei care simţind lipsa de idei proprii îşi fac plinul cu concepte şi propoziţii nedigerate, sperând cu ajutorul memoriei să-şi suplinească lipsa de imaginaţie şi cugetare. Cred că am cunoscut mulţi din prima categorie în Anglia iar din a doua în Franţa.
        În continuare ţin să menţionez o clasă puţin mai pozitivă, una a cărei reprezentanţi nu devin mai înţelepţi odată cu studierea istoriei, însă o fac mai accesibilă altora, sunt acei care fac copii bune de pe manuscrise rele, explică sensul cuvintelor întortochiate şi preiau multe alte greutăţi gramaticale. Am fi îndatoraţi şi mai mult acestor oameni dacă ei ar mai crea sinestătător ceva bun şi în folosul societăţii. Unii din ei aşa şi făceau, dar cred, nu mai tîrziu de epoca renaşterii ştiinţelor...
        Există şi a patra categorie, cea de un folos nu atît de mare ca primele - învăţaţi de primă clasă, scăldaţi în onoare de toată gaşca savanţilor. Trebuie să posezi indiferenţa mea faţă de laude şi critici, pentru a evoca deschis dispreţul faţă de munca acestor savanţi, faţă de cercetările antichităţii, sistemele cronologice şi istorice create de ei -  Scaliger, Bochart, Petavius, Usher chiar şi Marsham***.  La îndemâna lor au stat aceleași materiale. Ei le-au folosit în orice combinație posibilă, au enumerat presupuneri, ipoteze, au combinat fragmente a diferitor autori la fel ca frânturi de o proveniențe și origini neclare, sursele istorice reale fiind foarte scunde, ba chiar și dubioase lucru recunoscut nemijlocit de autori. Cu alte cuvinte au incercat tot, chiar să fundamenteze o întreagă teorie pe baza unor coincidențe sonore.
         Julius Africanus, Eusebius, George Călugărul**** au deschis izvoarele științei dar iau tulburat apele, având ca scop alinierea istoriei profane cu cea sacră, măcar că cronolgia celei din urmă este departe de a fi clară și de a servi drept reper. Memoriile istorice au fost preluate de acești autori și racordate la principiile lor, nici una din creații neajungând în forma inițială la ziua de azi. Astfel "Dinastiile lui Manefon"***** au fost fragmentate de Eusebiu, fiind selectate doare cele care corespundeau cu ideile lui...
         Deci Maiestate, toate aceste sisteme ştiinţifice nu sunt altceva decât nişte castele vrăjite care par a fi reale, aparenţa lor evaporânduse la primul cuvânt al descăntecului. Respectiv pentru a înţelege esenţa e necesar de a ne întoarce la începuturi...
Note* În localitatea Chantlou, provincia Touraine (Centrul Franţei), Bolingbroke şi-a petrecut timpul din al doilea exil benevol. Scrisorile, au fost scrise pe parcursul a câteva luni, doar prima fiind datată.
** Scrisoare adresată Lordului Cornbury.
*** Joseph Just Scaliger (1540-1609) umanis, filolog francez şi critic. Cunoscător al limbilor vestice şi greacă vechi, comentator şi editor al autorilor romani. Considerat unul din fondatorii cronologiei ştiinţifice, la baza căreia stau lucrările cronologilor Julius Africanus, Eusebius Cezareanul şi altora cu racordarea la căutările astronomice şi cronologice ale savanţilor Alexandrieni. A împărţit şi structurat evenimentele istoriei pe perioade, descriindule de la timpurile Regelui Asirian până la mijlocul secolului XV.
Dionysius Petavius (1583-1652) - iezuit, a studiat şi scris despre cronologie. A publicat cu comentarii Cronica scriitorului Biazantin George Călugărul ş.a.
Samuel Bochart (1599-1667) - geograf și telog francez pasionat de antichitate.
John Marsham (1602-1685) - membru al parlamentului Englez, cunoscut pentru lucrările sale istorice.  Una din ele este "Diatriva chronologica" (Londra 1649) carte dedicată strict întrebărilor cronologice unde se evaluează greutățile la elaborarea cronolgogiei Vechiului testament și Chronicus Canon Aegypticus, Ebraicus, Graecus et disquisitiones (Londra, 1672).
****Julius Africanus (prima jumate a secolului III), slujitor al bisericii din Alexandrina, autorul cronicii globale în 5 cărţi, care ulterior a fost numită (Pentabiblon Chronologicon). În materie cronologică în carte au fost trasate evenimentele din istoria egiptenilor, evreilor, grecilor, romanilor - de la facerea lumii (aproximat la anul 5508 î. H.) pînă la anul 221 e. n. O importanţă aparte o are lista Olimpiadeler legate de care era cronologia Grecilor. Lista dată a fost salvată şi transcrisă în lucrările lui Eusebiu (prima jumătate a sec IV).
George Călugărul (Hamartolos) cronologist vizantin, autorul cronologiei globale în care sunt incluse evenimentel de la Adam  la anul 842.
***** Manefon (IV - III î. H.) - Preot Egiptean la curtea lui Ptolemeu I Laghe (323-283 î.e.n.) şi Ptolemeu II Filadelfe (285-246 î.en.), autorul cărţii despre istoria Egiptului, scris în greacă pe baza arhivelor bisericeşti. În varianta integrală lucrarea nu a ajuns până azi - fragmente pot fi gasite la Iosephus Flavius şi Eusebio. Totuşi a fost salvată lista faraonilor grupate în 30 de dinastii cu enumerarea succintă a caracterului şi datelor. Valoare acestor date fiind apreciată pe deplin de autorii antici.

Tradus şi notiţele din Болингброк. Письма об изучении и пользе истории  1978
15. Frânturi din Institutes of Oratory de Quintilian (Cartea a 12-a, Capitolul 1, Un orator trebuie să fie un om cinstit) - Aug 25, 2015 6:03:00 PM
         Un orator trebuie să fie un om cinstit.        Deci, oratorul care  propun a fi  format, va fi asemeni definiţiei lui Marcus  Cato "Un om cinstit cu aptitudini în vorbire".        Condiţia enunţată în faţă şi anume că oratorul trebuie să fie un om cinstit, în mod natural este mult mai importantă ca restul. Căci, nu există nimic mai rău decât elocvenţa în favoarea răului, iar eu care, nemijlocit contribui la formarea unui orator, merit toate nenorocirile odată ce cresc arme nu pentru soldaţi, ci pentru hoţi. Natura care ia atribuit omului calităţile cel diferenţiază de animale, ar fi acţionat ca o mamă vitregă, dacă aptitudinea de a vorbi ar fi un promotor al crimei, un asupritor al inocenţei, un  inamic al adevărului; astfel fiind mai bine pentru noi a ne naşte proşti, fără capacitatea de a gândi decât să folosim acestea pentru a ne distruge.


Sursa imaginii:
         ... Pentru un orator discernământul şi prudenţa sunt absolut necesare. Discernământul pe de altă parte ar strica celor care când au de ales între virtute şi viciu aleg viciul, la fel cum le-ar strica şi prudenţa, odata ce ei se dau în lucruri, a căror consecinţe nu le văd şi a căror rezultat, sunt fărădelegi din cele mai grele. Nu doar cuvintele celor înţelepţi dar şi normele bine primite spun că nimeni nu poate fi rău fără a fi vicios, iar un individ vicios niciodată nu va fi un orator.          Nu putem lăsa fără consideraţie şi faptul că mintea poate aspira la studii nobile doar dacă este totalmente lipsită de patimi. Nu din motivul că binele şi răul nu pot coexista într-un piept... Dar din motiv că mintea antrenată într-un astfel de studiu ardoros trebuie să fie detaşată de alte griji, chiar şi de cele care nu sunt vicioase, căci doar atunci nefiind sustrasă de nimic, aceasta va rămâne devotată obiectului propriuzis. Întradevăr pasiunea pentru teatru, vânătoare, atenţia prea mare pentru gospodărit şi sol ne lipsesc de mult timp pentru studiu, ce să mai zicem atunce de ambiţii, sete de bani, invidie a căror consecinţe sunt întratât de violente că ne pot lipsi chiar şi de somn şi vise? Nimeni nu-i întradevăr, aşa de preocupat, neliniştit sfîşiat de diverse pasiuni ca o minte vicioasă. Căci, când ea pune la cale răul, devine agitată de speranţă, grijă, anxietate iar când toate sunt împlinite, este chinuită de nelinişte şi groaza unei eventuale pedepse.
Tradus din: Квинтилиан Риторические наставления(Александръ Ницольский 1834) şi The Best of the Worlds Classics Restricted to Prose Vol II
16. Egypt Since Cromer Vol 2 de Lord Lloyd, Frânturi din Introducere - Aug 13, 2015 8:05:00 AM
        Egiptul este tărâmul, care furnizează călătorului Englez prima impresie a orientului mijlociu, acesta ar trebui să fie insensibil pentru ca impresia să nu i se întipărească pentru totdeauna. Drumul scurt dintre corabie şi mal îl introduc instant în tabloul oriental. Lumina străină, diferită de cea de acasă , îi umple ochii, transformânduse ulterior ca prin minune în apusul colorat, ce precedează noapte armonios de liniştită a deşertului.  Mult timp după, când călătorul se va întoarce acasă, aceste imagini îi vor nelinişti constant inima şi conştiinţa.
Sursa imaginii.Autor: Tristan OTierney - Desert Nights
         Totuşi, permanent am avut impresia că nu doar frumuseţea locurilor face amintirea durabilă. Există şi o altă nuanţă, care ar face un Englez ordinar, familiar cu un loc atât de străin. Este o rudenie greu de explicat - personal des mi-am pus întrebarea cât de mult lucrurile au  de a face cu trecutul Biblic însuşit la şcoală. Generaţie după generaţie, zi de zi, am auzit sau citit despre o viaţa simplă care are puţine tangeţe cu experienţa noastră, dar care după atâta studiu devine o parte din noi. Până a ajunge în Est, acest mod de a fi parea mai mult o poveste, una care devine realitate. Personajele, scenele vieţii de ţară din India, Egipt, Arabia odată văzute nu ne mai sunt străine, mai degrabă seamănă a vechi prieteni, a căror însuşiri răsar involuntar în subconştient odată revăzute.         Aceste două lucruri probabil şi sunt izvorul bunăvoinţei simţite faţă de oamenii estici, dar totodată şi a modului greşit de a o interpreta. Este oare această rudenie cauza că în ultimii zece ani ignoranţa vizavi de Est creşte iar bunăvoinţa scade? Cu siguranţă că da. De altfel cu ceva timp în urmă cunoştinţele şi experienţa ne ghidau, iar bunăstarea crescândă ne justifica, acum însă înlocuim aceste principii cu teoriile şcoliţilor Vestici - pe drept, nu ultimile din lista doctrinelor superficiale şi neadevărate. Căci ce poate fi mai periculos ca principiile democraţiei universale, glorificată de savanţii contemporani. Ei afirmă că "autodeterminarea" este unicul criteriu; că a fi "liber şi independent" este a fi fericit. Sunt oare bine ţăranii chineji cu nou proclamata libertate şi independenţă? Poate că, democraţia curată nu e realizabilă practic pe nici un continent, iar în majoritatea statelor estice sa adeverit a fi chiar incompatibilă cu civilizaţia sau bunăstarea populaţiei. Şi cum găsim aceeaşi oameni care salută Liga Naţiunilor a cărei prerogativă, pentru a se dezvolta este, limitarea naţionalismului absolut, că impun Regatului Unit, ca în limitele jurisdicţieie sale să se opună unei astfel de extinderi, prin promovarea aceluiaşi naţionalism absolut cu orice preţ?         Cum poate fi explicată această atitudine? Oare apare ea ca rezultat al ignoranţei şi indiferenţei? Doar un om neinstruit ar putea crede că la momentul de faţă am putea da Indiei o democraţie adevărată, una care ar avea ca fundament voia poporului. Doar ei pot insufla că India totalmente ar dori aşa o formă de guvernare şi că aceasta va fi în slujba adevăratelor ei interese. Iar dacă să luăm Palestina, doar un indiferent ar putea urmări fără indignare istoria mandatului nostru, când guvernul nu a putut furniza securitatea deplină oamenilor aflaţi sub conducerea noastră. Şi chiar dacă am ajunge a negocia posibilitatea de a ne micşora influenţa în continuare, întrebarea dacă acest pas va contribui la bunăstarea întregii populaţii, niciodată nu apare. În schimb, acuzaţii gen Regatul a mers în India doar pentru comerţ, prind teren. Totuşi greşit ar fi să spunem că masele nu-şi doresc independenţa. O vor, în circumstanţele în care sunt mereu instigaţi de agitatorii politici, care, ar fi inimaginabil să nu-şi aibă ambiţiile sale politice. Ei nu înţeleg modul în care funcţionează constituţia; la fel cum nu înţeleg fundamentele adevăratei responsabilităţi.          În toate aceste ţări, adevărata problemă a fost administrativă, noi însă am hotărât a o catalog drept politică. De ce? A fost oare o hipnotizare cauzată de propaganda "Autodeterminării"? sau poate am fost victime ale indiferenţei crescânde vizavi de responsabilităţile care nu se intersectau cu interesele bunăstării noastre strict materiale. Ambele ipoteze au temei de a fi examinate separat, dar impalpabila lor combinare ar putea fi format un stimul persuasiv şi viclean ce ar putea avea consecinţe grave.         "Autodeterminarea" este cuvântul de veghe a unei perioade istorice trecute, continuat însă a fi glorificat, fapt ce, stimulează examinarea problemelor curente strict academic, fără a cunoaşte în fond dedesubturile lor. Acestea au impus o ordine nenaturală a lucrurilor, una care poate fi menţinută doar cu forţa, cineva însă, opunânduse discret spre manifestarea ei. Ca rezultat există - frica şi incertitudine. Cât de mult mai avem a venera idoli stricaţi.
Tradus din Egypt Since Cromer Vol-II by Lord Lloyd

17. Francis Bacon, Despre tinereţe şi vârstă - Jun 26, 2015 2:19:00 PM

        Un tânăr, poate fi bătrân după timp, dacă nu-l pierde degeaba - lucru ce se întâmplă rar. În mod firesc, tinereţea-i ca nişte cugetări, cele din urmă fiind mai înţelepte. De altfel, ea, se simte şi în gânduri, la fel ca vârsta, invenţiile unui june fiind mai vii, imaginaţia-i mai jucăuşă, adesea tangibilă cu divinitatea.  
         Naturile vulcanice, cu dorinţe puternice, violente cresc pentru lucruri mari, abia după jumătate de viaţă. Aşa a fost cu Iulius Cezar şi Septemius Severus. Despre ultimul se spunea "Juventutem egit erroribus, imo furoribus, plenam" (ce înseamnă că, tinereţea, acesta şi-a petrecuto în greşeli, de altfel,  la nebunie de multe). Totuşi, necătând la acestea el ajunsese a fi un conducător foarte abil. Ceea ce ţine de naturile liniştite, ele şi din tinereţe sunt capabile de lucruri mari. Drept exemplu pot servi - Augustus, Cosmus Ducele Florenţiei, Gaston de Foix şi alţii. Pe de altă parte, pentru un om la o vârstă înaintată, vivacitatea şi ardoarea sunt temelia succesului.

          "Pourbus Francis Bacon" by Frans Pourbus the younger  Licensed under Public Domain via Wikimedia Commons 
            Cei tineri sunt mai predispuşi de a inventa decât a judeca, mai pricepuţi în execuţie decât consiliere,  mai predispuşi pentru proiecte noi, decât pentru cele aflate în rulare. Iar experienţa celor bătrâni le prieşte atunci când au de a face cu ceva cunoscut, altminteri aceasta doar le încurcă. Greşelile celor tineri pot ruina o afacere, pe când ale celor bătrâni se rezumă, fie la faptul că au făcut prea încet, fie că au făcut insuficient. Tinerii în orice lucru muşcă mai mult decât încape; mai degrabă pornesc decât opresc; urmăresc scopuri fără a se gândi la mijloace şi consecutivitate; se ghidează orb de puţinile reguli însuşite, unele chiar întâmplător; inovează risipitor; de la-nceput aplică măsuri extreme şi cel mai mult pierd de la faptul că nu-şi accepta propriile greşeli, fiind asemeni unui  cal sperios care nu vrea nici  să cârnească nici să se oprească.          Cei bătrâni iubesc să contrazică, prea greu merg la risc, prea mult se consiliază, prea repede îşi schimbă poziţiile şi greu duc lucrul până la capăt, acceptând mai degrabă mediocritatea decât finalitatea. Cu siguranţă e bine de combinat tinereţea cu vârsta. Pentru prezent - virtuţile uneia, compensează neajunsurile alteia. Pentru viitor - cei tineri sunt buni elevi, cei bătrâni sunt buni actori. Pentru cei înconjurători - autoritatea celor bătrâni inspiră încredere, amiabiliatea celor tineri predispune.Totuşi, moral sunt superiori cei tineri, politic cei bătrâni...         Cu cât omul  mai mult gustă din cele pământeşti, cu atât mai intoxicat devine, înclinând mai mult spre raţionalism decât sentimentalism. Minţile care se coc repede, repede se şi epuizează, asemeni unui tăiş ascuţit care îndată se şterpeleşte. Aşa a fost şi Hermogen, a cărui creaţii, iniţial erau foarte fine, ulterior transformânduse în prosteşti. Altei categorii i se atribuie oamenii a căror talente priesc mai bine tinereţii decât bătrâneţii. Astfel fiind oratorii cu limbaj fluent şi luxurios... Următoarei categorii i se atribuie cei care depun eforturi prea mari şi sunt mărinimoşi peste măsura vârstei...


         Bacon are o capacitatea fenomenală de a analiza şi generaliza lucrurile. Imposibil de-i imputat în linii generale careva abateri de la realitate. Totuşi cele descrise sunt în sine nişte constatări, opinii care au o doză oarecare de subiectivism. Acest lucru nu le face mai puţin valoroase, doar, lasă loc pentru nişte completări în unele cazuri. De altfel, textul în sine nu prezintă o temelie, ci doar un indiciu orientativ, care poate servi drept punct de referinţă în unele cazuri. 

tradus din The Best of the World's Classics, Vol. V
18. Despre anxietate (neliniște), după Discursurile lui Epictet - Jun 11, 2015 1:24:00 PM
         Când văd un om neliniștit spun: Ce totuși vrea acesta? Dacă nu ar fi vrut ceva ce nu depinde de el, ar fi oare neliniștit? Din acest motiv un chitared (Eng. Citharede) când cântă singur, nu are nici o frică, dar când ajunge în fața mulțimii este neliniștit, chiar dacă are o voce impecabilă, și-și mânuește bine instrumentul; de aceea el vrea nu doar să cânte bine, dar și să fie apreciat cu aplauze: lucru ce nu depinde nicicum de el. Respectiv, acolo unde este cunoaștere, există și încredere. Adu-i în față un profan în materie de muzică, și lui nu-i va păsa. Dar unde cunoașterea-i limitată și deprinderea slabă, acolo începe anxietatea. Ce înseamnă acestea? Înseamnă că lauda mulțimii îi este străină. Notele și instrumentul le cunoaște, dar mulțimea, comportamentul și importanța acesteia în viață, nu, la fel și obișnuința cu ele. Inevitabil, deci e să retrăiască. Cineva se teme de lucruri care nu sunt rele? Nu. Dar de lucrurile care și sunt rele, dar nu depind de noi? Nu. Așadar dacă lucrurile ce nu depind de voința noastră, nu sunt nici rele nici bune, iar cele ce depind de noi nimeni nu ni le poate lua sau induce, rămâne oare loc pentru neliniște? Deloc. În schimb noi retrăim de trup, de avere, de deciziile lui Cezar, dar de cele interioare, nimic. Oare ne gândim cum să evităm o falsă opinie? Nu. Sau la o viață în armonie cu natura? Nu... Astfel când vei vedea pe cineva palid, asemeni medicului ce citeşte pe faţă şi spune "Acesta are probleme cu pancreasul, acesta cu ficatul" aşa şi tu "tendinţele şi aversiunile acestuia sunt afectate, el nu este pe calea cea dreaptă, el este debusolat". Nu de la altceva  se schimbă el la faţă, scârţie din dinţi
 tremură, schimbânduse de pe un picior pe celălalt. (Iliada XIII 281)
Sursa imaginii:            De aia Zenon înaintea întâlnirilor cu Antigon nu avea nici o emoţie. Pentru că ştia că, Antigon nu are putere asupra nimic ce prezintă valoare pentru el. Pe când Antigon retrăia, din motiv că dorea să-i fie pe plac, lucru ce nu depinde de el. Nimeni însă, care a e priceput în artă nu doreşte să se impună în faţa altuia ce nu cunoaşte nimic. Trebuie să-ţi fiu pe plac? De ce? Oare, cunoşti calităţile care îl fac pe om apreciat de alţii. Sau, ai depus eforturi pentru a învăţa cum este un om bun sau rău, şi cum se formează unul şi celălalt? De ce atunci nu eşti bun? "Cum" răspunde el "eu nu sunt bun?" Pentru că un om bun nu geme, nu plânge, nu tremură sau spune "cum mă va primi, cum mă va asculta"... Ce treabă ai tu de cei străini? Doar e greşeala lui dacă nu te percepe cum eşti în realitate? "Cum altfel?" E posibil cumva ca greşeala unuia să fie răul altuia? "Nu" Atunci de ce-ţi baţi capul cu lucruri străine. "Da, dar mie îmi pasă cum voi vorbi eu." Oare nui posibil să vorbeşti cu el cum vrei? "Dar mă tem să mă încurc în gânduri" Oare atunci când vrei să scrii numele Dion te temi să greşeşti? "Nu" Care-i cauza? Nu din motiv că ai învăţat a scrie? "Cum altfel." Dar în încercarea de a citi nu ar fi la fel? "La fel" De ce? Pentru că orice artă are o oarecare putere şi încredere în lucrurile ce-i aparţin. Respectiv, înseamnă că nu ai învăţat a vorbi? Atunci ce a-ţi învăţat la şcoală? ...
         ... Cunoaşteţi mai marii, iar până când ai puncte slabe, vulnerabile, urmează pe cineva mai puternic şi mai bun ca tine ...

Tradus din Беседы Эпиктета (Античная классика) 1997, şi A Selection from the Discourses of Epictetus with the Encheiridion by Epictetus
19. Despre libertate, după Discursurile lui Epictet - May 27, 2015 10:12:00 AM

         Este liber omul, care trăieşte, cum vrea; care nu este supus constrângerilor, violenţei sau limitărilor; a cărui căi sunt ferite de obstacole, a cărui dorinţe sunt atinse cu succes. Cine atunci va dori să ducă un mod de viaţă greşit? Nimeni. Cine ar dori să trăiască frustrat, nedrept, nemulţumit, demoralizat? Nimeni. Un om rău, deci, nu trăieşte după plac, de aici, un om rău nu poate fi liber. Cine respectiv ar trăi în frică, invidie, dezgust, cu necesităţi neîmplinite? Nimeni. Găsim atunci oare pe cineva stricat scutit de cele sus menţionate? Pe nimeni. Reiese că ei la fel nu pot fi liberi...



      Epictet, imagine de Mary Library / Ala/Alamy, sursa                           Care este ideea libertăţii la animale. Cineva domesticeşte leii, îi hrăneşte, poate chiar îi mânueşte; dar cine poate spune că un astfel de leu este liber? Oare este el mai puţin sclav odată ce traieşte uşor, dar închis? Şi cine nefiind constrâns ar alege viaţa unui astfel de leu? Dar păsările, cât au ele de suferit odată ce sunt închise? Unele mai degrabă fometează decât acceptă o astfel de soartă, altele supravieţuiesc, doar ca la prima ocazie să scape-n libertate. "Şi ce rău această captivitate aduce?" poţi spune. "Cum adică? Am fost născută să zbor unde vreau, să trăiesc în aer liber, să cânt când îmi spune inima. Tu mă lipseşti de toate astea şi încă mă întrebi ce rău aş suferi de pe urma acestora?"...
         Sclavul de regulă se roagă la libertate. De ce? Iniţial el nu se gândeşte la impozitele pe care ar urma să le plătească. Nu, acesta se gândeşte ca este destoinic de a fi liber, datorită constrângerilor şi vieţii proaste duse până acum. "Dacă voi fi liber" spune el "Va fi bunăstare, voi vorbi de la egal la egal cu orcine, o să merg unde vreau şi când vreau". Iar atunci când ajunge liber, şi se ciocneşte de realitatea că nu are de unde lua hrană, el caută pe cine să-l măgulească, cine să-l hrănească. Eventual ajunge la o degradare şi mai josnică, iar dacă are norocul de a accede în slujba unui om bogat la o sclavie şi mai mare. Dacă însă soarta îl face bogat, el îşi opreşte vizorul asupra unei fete, care în final îl nefericeşte, fapt ce-l doboară, insuflându-i dorinţa de a se întoarce la sclavie. "Cu ce mi-a fost rău, cineva mă îmbrăca, altul mă hrănea, al treilea avea grijă de mine când eram bolnav. Dar acum câte nenorociri trebuie să îndur, aflândumă în robie concomitent la mai mulţi, în loc de unul". După acestea "Dar dacă obţin un rang înalt, voi trăi în prosperitate şi fericire". Pentru a obţine aceasta, iniţial, el conştient suferă, iar odată obţinând cele dorite, totul începe de la capăt. "Dar dacă" el spune "voi obţine comandă militară, voi fi eliberat de toate relele". El o obţine, suferind ca cel mai josnic sclav, cu toate acestea continuând, asumându-şi şi mai multe responsabilităţi, ca în final să obţină titlul de senator şi odată cu acesta cel mai splendid şi desăvârşit tip al sclaviei...
         Nu trebuie să ajungi minţit, e bine de ştiut ce a spus Socrate - care-i esenţa fiecărui lucru, şi, cugetător de aplicat principiile generale la, cazuri particulare. De aici şi se ia răul oamenilor, dacă ei nu pot folosi principiile generale, egale pentru toţi, la cazuri particulare...
Tradus din Беседы Эпиктета (Античная классика) 1997, şi The Best of the World's Classics VOL. I de Henry Cabot Lodge 1909.
20. Edward Gibbon, Statul German până la Barbari (din The Decline and Fall of the Roman Empire) - Apr 3, 2015 6:04:00 PM

        Putem cu siguranţă presupune, că Germania antică, iniţial, nu a fost populată de colonii externe formate deja ca societate. Din contra, aceasta şi-a stabilit numele şi dus existenţa, datorită reuniunilor periodice ale triburilor rătăcitoare din pădurile Herculiene.

    Sursa Imaginii


          Pe timpurile lui Tacitus (Istoric Roman 56 - 117 D.H.) Germanii încă nu aveau alfabet, deci nu cunoşteau literele şi utilitatea lor. Totodată, fără acestea, nimeni nu a putut conserva cursul propriei istorii, nu a făcut progrese considerabile în ştiinţele abstracte sau posedat cumva într-o măsură  tolerabilă arta.
          Fiind destituiţi de aceste lucruri, Germanii îşi petreceau existenţa în ignoranţă şi sărăcie, mod de a fi, catalogat drept "simplitate virtuoasă" de unii oratori. Se spune că Germania modernă are în jur de 2300 oraşe încojurate cu piatră, pe când pe timpurile geografului  Ptolemeu aceasta încorpora 19 oraşe mici, care, putem presupune prezentau nişte fortificaţii primitive, în mijlocul pădurii, menite să adăpostească în siguranţă copii, femeile şi animalele atâta timp, cât bărbaţii erau încadraţi în luptă. Tacitus în genere afirma că Germanii nu aveau nici un oraş, detestând exemplul celor romane, asociindule mai degrabă cu nişte închisori, decât lăcaşuri pentru protejare. Fiecare barbar era liber să-şi construiască locuinţa unde dorea, adesea pledând petru locuri în apropierea unui râu, pădure sau cîmpie. Principala bogăţie a acestora erau vitele care se remarcau mai mult prin utilitate decât somptuozitate.
        Dacă e să contemplăm orice naţiune barbară, caracterul trândav şi nepăsarea de viitor le fundamentează caracterul. Pe când, în orice stat civilizat, în mod normal fiecare individ este antrenat în careva procese, formânduse un ciclu închis de dependenţă mutuală. Marea parte a societăţii fiind încadrată într-un câmp al muncii constant şi util. Ceilalţi puţini, plasaţi deasupra tuturor, îşi folosesc timpul în aspiraţii la glorie şi recunoştinţă sau, pentru responsabilităţile, placerile chiar şi farsele vieţii sociale. Germanii detestau aşa ceva. Grijile familiei, gospodăritul, creşterea animalelor le reveneau pe umerii femeilor, copiilor, bătrânilor, sclavilor şi celor bolnavi. Bărbaţii apţi de luptă trândăveau, dedicânduşi timpul mâncatului şi somnului. Dar datorită naturii, aceeaşi barbari deveneau feroce şi neobosiţi  dacă venea vorba de război. Spiritul apatic şi surplusul de masă simţind nevoia unei explozii violente, unui flux de senzaţii extreme, apelau la război şi pericol. Zgomotul cornului de luptă fiind ca o chemare la viaţă, ca un impuls de a pune capăt letargiei.
          Guvernele civile, în forma lor rudimentară sunt nişte asociaţii voluntare create pentru apărare reciprocă. Pentru a obţine rezultatul dorit este absolut necesar ca fiecare individ să-şi supună acţiunile în interesul mulţimii. Triburile Germane erau mulţumite de un astfel de sistem primitiv dar liberal. Orice tânăr ajuns la majorat, era investit cu un scut şi o sabie, lucruri ce-i atribuiau drepturi depline în trib.
          Liderul tribului era ales doar în caz de pericol iminent, iar dacă acesta era de o anvergură mai mare, mai multe triburi îşă alegeau acelaşi conducător. Cel mai curajos era numit să conducă oamenii in luptă, mai degrabă prin propriul exemplu decât prin ordine autoritare. Atribuţiile acestuia cu toate că erau limitate, rămâneau de invidiat. Ele expirau odată cu războiul, astfel încât pe timp de pace Germanii nu recunoşteau nici un lider suprem. Totuşi existau persoane ce erau peste mulţime, aceştia numinduse prinţi, ei erau aleşi după origine dar şi după merit, urmând să coordoneze justiţia şi divergenţele cu alte triburi. Mai participau sus numiţii şi la împărţirea terenurilor care avea loc anual şi după anumite criterii. Totodată, ei erau lipsiţi de dreptul de a pedepsi cu moartea, de a întemniţa, şi chiar de a lovi pe cineva. Deci cu siguranţă Germanii lipsiţi de artă, industrie şi alte îndeletniciri ce fac un popor civilizat şi-au păstrat un simţ neprihănit al onoarei şi independenţei.
Tradus din - HISTORY OF THE DECLINE AND FALL OF THE ROMAN EMPIRE by  Edward Gibbon
21. Caracterul lui Cyrus cel Tânăr, din Anabasis de Xenophon - Mar 31, 2015 9:00:00 AM
       "Cyrus cel tânăr, om, care dintre toţi Persanii de la Cyrus cel Bătrân încoace, fusese socotit mai vrednic de imperiu, fapt evident, din spusele celor ce l-au cunoscut. Primul lucru demn de menţiune este că, încă fiind copil, acumulânduşi educaţia în palatul regelui, îi surclasa pe toţi semenii săi în orice materie. Lecţiile citite ţineau de crearea unei conduite virtuoase, implicând izolarea de restul lucrurilor dezonorante, elevii având nemijlocit ocazia de ai vedea pe cei onoraţi de rege dar totodată şi pe cei ce au căzut în dizgraţie, astfel, încă din copilarie  învăţând  a guverna şi a se supune.


"Standard of Cyrus the Great (Achaemenid Empire)" by SodacanThis vector image was created with Inkscape. - Own work, Based on: [1]. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons

        Pe parcursul studiilor Cyrus a dat dovadă de modestie impecabilă, la fel, cum şi de ascultare faţă de cei mai vârstnici chiar şi de rang mai mic. Se mai remarca acesta prin afecţiunea faţă de cai şi maniera superioară de ai călări. Nu-i lipsea nici setea de învăţătură, cât şi dorinţa de a practica lancea şi arcul. Când deja crescuse i se contura pasiunea pentru vânătoare şi orice alte experienţe neaşteptate cu animalele sălbatice. Odată întâlninduse cu o ursoaică şi dând dovadă de curaj, intră în luptă, de pe urma căreia se alese cu nişte răni, care-i lăsase cicatrice vizibile, însă care până-n final nu-l oprise să înfrângă animalul înfuriat. Prima persoană care îndrăzni să-i sară în ajutor, ulterior fusese fericită în faţa mulţimii.

       La timpul său, Cyrus fusese trimis ca guvernator al provinciilor Lydia, Frigia şi Capadocia, fiind numit comandant al tuturor trupelor, a căror însărcinare era inspecţia câmpiei Castolus. Chiar după puţin timp de la preluarea postului, acesta a demonstrat că dacă ajunge la o înţelegere cu cineva, sau încheie un pact, ţine de onoarea lui să-şi respecte cuvântul până la capăt. Astfel, statele şi oamenii aflaţi sub conducerea lui aveau încredere absolută în el, iar, orice vrăjmaş era confident că dacă ajung la o înţelegere amiabilă aceasta, nu va fi încălcată nici odată Astfel, când a început războiul cu Tissaphernes (un guvernator persian) toate oraşele aflate sub jurisdicţia lui au aderat de bunăvoinţă la Cyrus, doar cu excepţia celui populat de  Melesieni.

        Oricând cineva îi făcea un bine sau rău, acesta se arăta înrăit de a întoarce favorile peste măsură. Cineva menţiona că "dorea să trăiască suficient de mult pentru a face mai mult bine şi rău decât i sa făcut". Cu toate acestea nimeni nu-i putea imputa faptul că tolera criminaliteatea sau injusteţea, lucruri cei derâdeau autoritatea. Des puteau fi observaţi pe strazile principale oameni fără ochi, mîini sau picioare. Astfel orice om fie el stranier sau băştinaş, cu un comportament adecvat putea circula pe pământurile lui  fără careva temeri."
          Relatarea lui Xenophon, defineşte foarte bine calităţile ce conturează un caracter de conducător amiabil.  Totuşi, elementul definitoriu în formarea unei astfel de personalităţi care este punctat chiar de la început este "pentru a conduce trebuie să poţi a te supune". De altfel, textul rămâne oricum o narare simplistă a lucrurilor întâmplate şi auzite fapt cei şi face faţă.Tradus din The Character of Cyrus the Younger. ( "Anabasis." Xenophon Translated by J. S. Watson)


22. Moralitatea. Istoria Moralei Europene după Lecky, William Edward Hartpole - Mar 25, 2015 9:09:00 AM
         Moralitatea. Acest cuvânt se vehiculează des actualmente, în mare parte făcânduse aluzii la lipsa acesteia. Fiind un termen abstract ce trezeşte multe interpretări, morala totuşi poate fi încadrată în careva noţiuni, ba chiar şi careva clasificări. Nu fiecare percepe complexitatea acestui subiect, inclusiv autorul acestui articol, care, are tupeul să creadă că ar putea transpune câte ceva bun şi veridic din opera celui menţionat în titlu. Dar reeşind din interesul pentru subiect încercarea vină nare. 
         "O mică iniţiere în natura şi fundaţia moralei este un lucru indispensabil, pentru crearea unui tablou preliminar asupra moralităţii Europene. Din păcate o recesiune adecvată la trecutul moralei întâmpină serioase obstacole, datorită multitudinii detaliilor pe care sistemul filosofic al moralei le prezintă, şi într-o oarecare măsură din cauza antagonismului fundamental al principiilor, care se divid în două grupe opuse. Controversele principale izvorăsc din rivalitatea intuitivităţii şi utilităţii, piloni care, ţin a fi consideraţi - regulatorii moralei. Aceeaşi rivalitate se întrevede şi în concepţiile lui Platon şi Aristotel, şi care evolouează aparent mai clar în contradicţiile dintre Stoici şi Epicurieni. Amploare, însă acest subiect, la fel ca şi definiţie distinctă a primit în timpurile moderne, sub influenţa unor astfel de autori ca Cudworth, Clarke şi Butler pe de o parte şi Hobbes, Helvetius şi Benthan pe de alta.
         Aceste două teorii ale moralei au mai multe denumiri şi sunt descompuse în mai multe grupe. Una din teorii presupune existenţa a două curente:1. Stoic, intuitiv, independent sau sentimental.2. Epicurean, inductiv, utilitarian sau egoist.
Sursa imaginii.
         Adepţii primei şcoli susţin că oamenii au o putere naturală de a percepe că, astfel de calităţi ca bunăvoinţa, virtutea, veridicitatea sunt mai presus ca altele, şi că ele trebuie cultivate, ignorând calităţile opuse lor. Cu alte cuvinte - în mod natural, corectitudinea include şi un sentiment al obligativităţii, astfel, rezultă că un curs adecvat al conduitei este o datorie, ce reiese de la sine, şi necătând la consecinţe, prezintă un motiv inteligibil şi suficient pentru al practica. La fel, primele principii ale responsabilităţilor, le derivăm în mod intuitiv, fără aportul cuiva.
        Moraliştii şcolii opuse, neagă că oamenii ar putea avea o astfel de percepţie naturală înglobată, adăugând că iniţial nu avem nici o cunoştinţă vizavi de merit şi demerit, de comparativitatea sentimentelor şi acţiunilor, şi că derivăm toate aceste lucruri exclusiv din practica de viaţă care este prielnică fericirii. De unde rezultă că, acţiunile fac omul mai fericit şi contribuie la diminuarea suferinţelor acestuia. Demeritul lor reiese din  tendinţa opusă.  De a procura <fericirea cea mai mare cu cifra cea mai mare> acesta  fiind scopul suprem şi expresia virtuţii acestora."
Tradus din History of European Morals From Augustus to Charlemagne by Lecky, William Edward Hartpole
23. Thucydides "Razboiul Peloponesiac", Razboiul Atenei cu Sparta - Mar 13, 2015 2:48:00 PM
      Fragment din opera lui Thucydides "Razboiul Peloponesiac" 
         "Acestea au fost cauzele relaţiilor proaste între Atenieni şi Peloponesieni  (sau liga Peloponesiacă în frunte cu Sparta):- Corintienii erau indignaţi de restricţiile şi blocajele coloniei Potideea executate de Atenieni, Potideea fiind atunci ocupată de trupe Corintiene şi Peloponesiene.- Atenienii la rândul lor le imputau Peloponesienilor faptul că au încins la revoltă o colonie care le era aliată şi plătitoare de tribute, iar ulterior au atras-o totalmente de partea lor.        Necătând la acestea războiul nu începuse, Corintienii descurcânduse cu cele de mai sus sinestătător.

Imagine: Map Peloponnesian War 431 BC-en” de Map_Peloponnesian_War_431_BC-fr.svg: Marsyasderivative work: Aeonx (talk) - Map_Peloponnesian_War_431_BC-fr.svg. Sub licență CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons 
        Totul s-a schimbat când Potideea ajunsese a fi asediată. Fiind blocaţi în cetate, Corintienii ajunşi a crede că oraşul ar putea trece în mîini străine au reunit aliaţii în sparta. Acolo aceştia au început tratativele. Toţi invocau Atenienilor că au încălcat tratatele şi asuprit poporul Peloponesian. Megarienii în aceeaşi albie spuneau că aceştia le-ar fi blocat accesul în toate porturile lor, fapt ce le aduce pagube, lucru ce la fel încalcă înţelegerile documentate. După ce toţi şi-au expus plângerile Corintienii au vorbit următoarele:
       Lacedomieni, spiritul certitudinii care vă animează politica şi viaţa socială, fac ca încrederea în alţii, care au ceva neplăcut de spus să cadă. Această stare a lucrurilor, favorabilă moderaţiei, conservatorismului, prea des contribuie la ignoranţa vizavi de ceea ce se întîmplă în afara statului vostru. Nu odată v-am avertizat de fărădelegile Atenienilor faţă de noi, dar, în schimbul unui suport ne-aţi acuzat de reacredinţă. Ajunşi acum aţi adunat aliaţii abia după primele încercări de asediu, creînduvă răgăz pentru cercetarea împrejurărilor. Care e îndreptăţit de a lua cuvîntul acum, cine are cele mai grele acuzaţii de imputat, decât noi cei prigoniţi de Atenieni şi neglijaţi de voi? Dacă toate crimele împotriva poporului Elen ar fi fost facute undeva departe de voi, probabil că nici nu ştiaţi de ele decât din spusele altora. Care-i rostul vorbelor de acum, dacă unii Eleni după cum vedem sunt deja înrobiţi, poate chiar răzvrătiţi. Atenienii sau pregătit din timp de război ademenind Corcyra pe care o ţin în rezistenţă, blocând Potideea - punctul cel mai avantajos de comandă a peninsulei Traciene, formal o putere maritimă simţitoare care în caz de necesitate ar fi asistat Peloponesienii cu certitudine. 
        La moment avem tot dreptul de a vă atribui o parte din vină. La bătaie sunt puse interese considerabile, fapt ce după cum vedem nici nu vă prea interesează. Nu aţi considerat pe Atenieni ca atare nici odată, şi acum când urmează să vă luptaţi cu ei nu înţelegeţi cât de diferăţi sunt. Ar trebui să vă sperie faptul că acţionează revoluţionar , egal de rapid în concepţia şi execuţia fiecărui plan, îşi asumă riscuri la care alţii nici nu s-ar gândi, iar în momente de cumpănă au o speranţă exorbitantă. Pe când natura voastră vă scoate la iveală slăbiciunile chiar şi în momentul unor circumstanţe prielnice, nemaivorbind de momente mai grele când plângeţi contiinuu că nu scăpaţi de rele. Ei sunt ageri voi lenţi, ei sunt peste hotare, voi tot timpul acasă. Înaintând în străinătate ei râvnesc la noi cuceriri, voi mulţuminduvă doar cu ceea ce aveţi. Când sunt cuceritori ei îşi îndestulează la maxim necesităţile, când sunt cuceriţi cedează doar puţinul. Dacă cineva ar spune despre ei că nu au fost născuţi să trăiască în pace, ar avea perfectă dreptate.
        Aşadar, Lacedomienilor, în faţa unui astfel de adversar staţi cu mîinile în şolduri, făcând nimic. Voi nu înţelegeţi că pacea este menţinută de cei care folosesc forţa just, şi a căror atitudine punctează dreptatea. Pentru voi însă, corectitudinea constă în a nu deranja pe alţii şi a răspunde doar la agresiuni directe. Aşa o logică a lucrurilor nu ar funcţiona nici în cazul în care toţi vecinii voştri ar fi la fel ca voi, nemaivorbind de situaţia curentă când sunteţi în pericol iminent. La fel cum în artă, în politică lucrurile noi le înlocuiesc pe cele vechi. Deci, în timpuri paşnice guvernările conservatoriste lucrează, dar când circumstanţele sunt schimbătoare, capacitatea de adaptare este esenţială.
       Atenienii au parte de o experineţă mai largă, astfel, îmbunătăţindu-şi sistemul de administrare al statului mai rapid. Vă îndemn să treceţi la acţiuni. Trimiteţi armata voastră în ajutorul aliaţilor către Atica. Nu permiteţi prietenilor voştri de care sunteţi legaţi cu cuvîntul să cadă-n mîini străine, sau de disperare să caute aliaţi printre străini. Căci adevăraţii trădători ai tratatelor nu sunt doar cei care fiind abandonaţi îşi îndreaptă mîinile spre străini, ci şi cei care uită de aliaţii pe care au jurat solemn să-i susţină. Noi vă vom rămâne prieteni dacă vă încumetaţi să treceţi la luptă. Îndrăzniţi atunci, voi cei care aţi moştenit conducerea Peloponesului de la strămoşi , demonstraţi că acest ţinut a rămas la fel de măreţ şi puternic ca pe timpuri."

Notă: textul a fost tradus de autorul articolului după traducerea în engleză a lui Benjamin Jowett, traducerea fiind mai puțin autentica decat cea a aktor editii.
24. Introducere - Mar 11, 2015 10:26:00 AM
        Ca şi mulţi alţii încep acest blog cu un oarecare entuziasm, însă după cum ştim, acesta nu-i veşnic, câteodată dureză mai mult altădată mai puţin dar...         De ce istorie şi oameni. Tind să cred că cum am fost oameni cu o mie de ani  în urmă aşa şi am rămas, cu aceleaşi şabloane de comportament şi gîndire. Multe sau schimbat pe parcursul timpului dar esenţa a rămas aceeaşi.      Aici tind să punctez careva povestiri, texte care într-o măsură oarecare reflectă natura omenească şi din care pot fi construite paralele cu ziua de azi, care în careva situaţii pot fi de folos. Desigur amploarea evenimentelor, discursurilor povestite, va fi una mai mare comparativ cu realitatea fiecăruia, însă acest lucru nicidecum nu încurcă formarea unor concluzii de rigoare adecvate.

Sursa imaginii